Titlul: Ce-am pierdut în foc
Autor: Mariana Enriquez
Colecție: Musai
Editura: Grupul Editorial Art
An apariție: 2017
Număr pagini: 264
Când femeile povestesc
Cartea scriitoarei argentiniene Mariana Enriquez, Ce-am pierdut în foc (Las cosas que perdimos en el fuego), ne pune serios pe gânduri după ce, mai întâi, ne zgâlțâie bine de tot cu doisprezece povești în care casele sunt bântuite, bisericile pângănite, sfinții sunt răzbunători iar vecinii devin macabrii, terifianți precum sunt și fantomele unor ființe malefice sau fugare care irup în prezentul nostru confortabil când te aștepți mai puțin.
Personajele naratoare din antologia de povestiri Ce-am pierdut în foc sunt femei. Ultima narațiune din volum Ce-am pierdut în foc este cea care închide volumul și îl intitulează.
În ape negre
Motivele din literatura de groază: case misterioase și distructive (Edgar Allan Poe, romanul gotic), râul care ascunde o creatură monstruoasă, focul care purifică și răzbună (Stephen King), se împletesc cu motive din experiențele și credințele locale, argentiniene. Intră în joc și ținte vulnerabile precum: femeile, pisicile, copiii. Dar dacă ar fi doar atât nu am face decât să verificăm capacitatea unor povestiri argentiniene înfricoșătoare, macabre de a ne îngrozi.
Tinerii sunt cei mai atrași de acest gen de literatură. Pe tot parcursul volumului de povestiri al Marianei Enriquez am simțit că autoarea empatizează cu tinerii și gusturile lor fără să lase totuși impresia unei literaturi superficiale. Ignoranța, nepăsarea, sfidarea, chiar și viciul lasă răul să putrezează (În ape negre) tocmai pentru că indiferent cât ne străduim să fim responsabili, răul există, este mereu gata să se manifeste. Să fie totuși de ajuns să evadăm din realitate?
O povestitoare cu mesaj tulburător
Scriitoarea are marele talent să povestească simplu și să transmită un mesaj tulburător de profund la finalul cărții. Nu își etalează nici competența, nici sursele de documentare. Poveștile sale par a fi narate de un prieten, care se exprimă ca noi și simte asemeni nouă. Mai mult decât atât vă asigur că oricât de tânăr și nepăsător ești în fața realității, în legătură cu punctele critice din trecut sau din prezent, cartea aceasta te face brusc curios. Scriitoarea rămâne în limitele literaturii horror, dar ne lasă libertatea de a face pasul următor pe cont propriu. Ideea mi-a plăcut mult de tot.
Hostería
Mario, un ghid turistic „extraordinar, atent și simpatic” a fost concediat de la Hostería. Hotelul oferea tot confortul, dar ghidul le spune turiștilor că a fost cândva școală de poliție în vremea dictaturii: „nu-ți amintești ce-am învățat la școală despre dictatură? Ce, au omorât oameni acolo?”. Două adolescente puse pe răutăți juvenile vor învăța pe pielea lor o lecție de istorie teribilă.
Anii toxici
Anii de teroare ai sângeroasei dictaturi din Argentina (1976-1983) și perioada care precede reforma constituțională din 1994 sunt lăsați pe seama adulților puternic marcați. Tinerii fac parte din generația care în sfârșit gustă și experimentează libertatea. Ce semnificație mai poate avea trecutul pentru grupul de fete anorexice și nebune după efecte narcotice din povestirea Anii toxici?
Umor macabru și imaginație care îngrozește
Personajele principale, tinere sau chiar adolescente, sunt fie distrate, dezorientate fie prea sigure pe sine, naive. Mariana Enriquez ne îngrozește cu imaginația sa și ne biciuiește pe alocuri cu sarcasmul ei, dar cred că la rândul ei se simte amenințată – un reflex sănătos – de felul comod în care gândim, de superficialitatea cu care acționăm. Personajele aleg convenabil, bravează, se lasă amăgite. În marea parte a poveștilor trezirea, conștientizarea e cruntă, dar poate fi și o sursă de umor macabru ca în povestea Nici urmă de carne pe noi. Iubirea, sentimentele autentice, sprijinul moral sunt strivite, iar minciuna convenabilă, dogma, închipuirea – adevăratele vicii monstruoase – sunt gata de atac.
Piticul Clăpăug
Ce semnifică de pildă spectrul unui criminal în serie care bântuie prin instinctele domesticite și răscolește frustările personajului masculin din povestirea Piticul Clăpăug? În istoria poliției argentiniene se remarcă Cayetano Santos Godino (1896-1944), un copil criminal în serie, responsabil de uciderea a patru copii. Fantoma Piticului Clăpăug (El Petiso Orejudo), cum a fost poreclit acel criminal, îi apare acum lui Pablo, un ghid din Argentina pasionat de turism și dezgustat de noua postură de mamă a soției sale, altădată dornică de tot felul de experiențe, în prezent „o altă persoană anxioasă, suspicioasă, obsedată”.
Curtea interioară a vecinului
Secrete macabre sunt trezite la viață în vecinătatea unei case închiriate de cuplul tânăr din povestirea Curtea interioară a vecinului. Puternice disfuncționalități zguduie cuplul aparent fericit. După revelarea unei așa–zise părți întunecate a soției, aceasta va fi pe rând, judecată, condamnată, abandonată de soț și lăsată pradă unui intrus monstruos.
O rețea de semnificații se țese ușor-ușor în mintea noastră și conectează realitatea în care trăim cu trecutul și elementele din literatură, din folclorul și credințele argentiniene.
Note personale de lectură
Uneori ne închipuim în salvatori ca în povestirea Copilul jegos, alteori în atotștiutori și stăpâni pe situație ca în tulburătoarea povestire În ape negre. Sunt două povești în care eu una m-am regăsit. Dar unele cauze sunt definitiv pierdute și într-adevăr pierdem controlul asupra situației.
Cum sunt femeile din cartea Marianei Enriquez? În general trăiesc într-un infern în care singure au ales să fie, din comoditate cum ar fi în povestea Pânza de păianjen, din neatenție precum în Curtea interioară a vecinului, de dragul artei în Copilul jegos sau din datorie față de cauze nobile și sete de dreptate, În ape negre.
Oricine ar fi și orice ar face femeile din această carte, ne regăsim în poveștile lor, pentru că sunt inspirate din viața noastră cotidiană, pentru că ne trimit în adolescența noastră și focalizează către propriile noastre angoase. Dar mai ales pentru că ele doresc să aibă un cuvânt de spus și chiar au atunci când le trec prin gând lucruri care ne îngrozesc. Să fie predicția sumbră a autoarei? Povestea de final Ce am pierdut în foc ne liniștește îngrozitor: femeile nu vor mai fi acuzate de vrăjitorie și arse pe rug de Inchiziție. Povestea aia teribilă s-a petrecut demult. Femeile își vor da foc singure în viitor nu pentru a muri ci pentru a se desfigura deliberat: un act voluntar și violent, o nouă estetică. Este un scenariu feminin care concurează cu brio violența domestică sau crimele Inchiziției decise de bărbați.
Un lucru este sigur, pierdem în paginile cărții controlul și pentru prima dată chestia asta cu controlul ni se pare de-a dreptul stupidă și ne bucurăm că am pierdut-o ca să putem discerne și decide.
Ar mai fi o interpretare a titlului în care semantica cuvântului „foc” mai poate simboliza drama civilizației umane care plătește scump pentru confortul ei: pierde treptat intensitatea vieții, de fapt esența ei, din care a luat cândva naștere și fără de care nu poate trăi.
Vă asigur că veți trăi intens experiența acestei lecturi și nu veți pierde nimic dacă o veți parcurge.
Vă recomand un interviu cu scriitoarea, în limba spaniolă, despre cartea sa. A fost realizat de Cristina Mucci de la TV Pública Argentina în emisiunea Los 7 locos. (click aici).
Cine este Mariana Enriquez?
Jurnalista Mariana Enriquez (n. 1973) lucrează ca editor asistent la suplimentul cultural Radar al ziarului Página/12, publicând articole ca jurnalist și editorialist și în alte reviste, având de asemenea participări la Radio Nacional din Argentina.
Ca scriitoare, Mariana Enriquez face parte dintr-un curent cunoscut sub numele „noua narațiune argentiniană”. Este autoarea, între altele, a romanelor: Bajar es lo peor (1994, reeditată în 2013), Cómo desaparecer completamente (2004). În Spania, Mexic, Chile, Bolivia și Germania povestirile sale au apărut în antologii. Un exemplu pentru proza scurtă este volumul din 2009, Los peligros de fumar en la cama. În 2017 a publicat un alt roman intitulat Este es el mar – adolescenți, rock și un rol cheie jucat de personaje supranaturale care au călătorit în timp din mitologie. O regăsim și în publicații străine printre altele în The New Yorker unde vă recomandăm să-i citiți povestirea Spiderweb și apoi să treceți în revistă un interviu cu autoarea despre influențele sale literare și biografice privind această povestire.
În 2016 Mariana Enriquez revenea în atenția cititorilor cu un titlu provocator, într-un registru șocant, Las cosas que perdimos en el fuego. Romanul a fost tradus în limba engleză Things we lost in the fire. Este vorba desigur despre apariția editorială inclusă în acest material: Ce-am pierdut în foc.
