Titlul: Cei trei muschetari, vol 1 și 2
Autor: Alexandre Dumas
Editura: Dexon
Număr pagini: 608
An apariţie: 2014
D’Artagnan nu se dezminte. În primul volum al cărţii „Cei trei muschetari” de Alexandre Dumas, personajul se face remarcat, de la început până la sfârşit, prin programarea sau, mai bine zis, provocarea unor dueluri. Tânărul soldat în gărzile regelului, care devine muschetar pe parcursul celui de-al doilea volum, este un om cu aspiraţii şi obiective, iar în ceea ce dorea să întreprindă nu încăpea prudenţă.
Prietenii tânărului d’Artagnan, cei trei muschetari, intră în jocul acestuia cu uşurinţă, mai ales că cei cu care aveau să se dueleze, de această dată, erau patru tineri englezi. Aşadar eroii cărţii ne dau întâlnire în al doilea volum şi nouă cititorilor, în spatele grădinii Luxemburg, într-un loc ferit de ochii lumii. Şi avem destule motive să-i însoţim. La finalul primului volum, rămăsesem cu multe necunoscute şi precum d′Artagnan, un personaj catalizator, precum o călăuză ageră şi destoinică pentru cititor, eram nerăbdători să le aflăm.
Intrigile din roman, cum era de aşteptat când în joc apare un asemenea personaj, tânăr, curajos, dar în egală măsură impetuos, într-atât de avid în a-şi cultiva virtuţile cavalereşti încât sfârşeşte prin a ne arăta mai degrabă viciile, se descurcă şi apoi se încurcă cu o viteză ameţitoare.
Aşa se face că femeia iubită, găsirea şi salvarea ei, este un motiv serios pentru acesta să devină adoratorul înflăcărat al lui Milady, o femeie fatală şi la propriu şi la figurat. D’Artagnan are dreptate într-o singură privinţă: Milady şi „Omul din Meung” sunt în mod cert cele două iscoade ale cardinalului Richelieu. Iar ceea ce, pentru d’Artagnan, în primul volum, este doar o teorie, în al doilea volum se dovedeşte un fapt îngrozitor de adevărat. Cum însă protagonistul romanului nu trăieşte din deducţii logice, iar dialectica nu este tocmai punctul său forte, fiind mereu dornic să acţioneze, să verifice, să experimenteze în practică, suntem înclinaţi să credem că nu va putea evita comiterea unei greşeli grave. Până să se confrunte cu consecinţele opţiunilor sale teribiliste, va găsi un pretext teribil de bun în teorie, pentru a gusta din fructul interzis.
Dincolo de intenţii sau de modul controversat de acţiune al tânărului, care nicidecum nu poate face cinste unui gentilom ori unui cavaler, d’Artagnan deschide, prin faptele sale mult prea nesăbuite, o altă cale de acces pentru cititor. Parcurgem astfel o parte a cărţii pe care Alexandre Dumas a scris-o cu talent într-un registru opus faţă de cel cu care ne-a obişnuit în primul volum. De la comedie, la tragedie, de la bună dispoziţie, la o atitudine gravă, de la zile senine, la altele tensionate şi întunecate pentru muschetari, acest volum ne oferă o lectură complexă. Nu au fost abandonate totuşi nici ironia, nici senzaţionalele răsturnări de situaţie, nici arta de a construi suspans şi dialoguri inteligente. Le regăsim la cote înalte.
Un motiv în plus să nu vă rezumaţi, în cazul în care sunteţi tentaţi să o faceţi, la vizionarea vreuneia dintre nenumăratele adaptări pentru film ale romanului. Acestea mizează mult prea mult pe atributele efervescente ale cărţii: multă acţiune, comic de situaţie, dragoste, atmosferă de epocă. Un exemplu reuşit, după mine, este ecranizarea din 1973 şi continuarea ei din 1974, deşi, în plus faţă de acestea, versiunea din 2011 extrage din carte ideile care ne-ar putea însufleţi pe noi, cei din prezent, un prezent în care eroismul şi idealurile măreţe sunt valori perimate. Aspectele care romanului i-au întărit reuşita, filmului i-au decis plasarea într-o zonă a senzaţionalului, care ne convinge totuşi că această carte este inepuizabilă, inspirând alte şi alte interpretări. Cartea, pe de-altă parte, convinge atât pe un cititor pretenţios şi experimentat cât şi pe unul dornic de divertisment, să o treacă între lecturile sale preferate, alături de cărţi nemuritoare ale literaturii, iar asta nu este puţin lucru.
Dacă primul volum stă sub semnul anecdotei şi al unei adorabile superficialităţi de care în mare parte d’Artagnan este răspunzător, cel de-al doilea îmbracă haina elevării spirituale despre care vorbeşte în termeni sentenţioşi Athos: Cinci sute de oameni, după cum puteţi vedea şi voi printre creneluri, ne consideră drept nişte nebuni sau nişte eroi, două feluri de tâmpiţi care totuşi se aseamănă destul de mult.
Mai mult sentimentul prieteniei şi generozitatea înnăscută înnobilează două dintre personajele centrale ale acestei părţi. D’Artagnan este foarte tânăr şi supus greşelii, Athos însă vede cu ochi părinteşti potenţialul bun al tânărului şi, asumându-şi o grea misiune, cea de a-l proteja şi educa, va găsi calea spre propria sa inimă demult ferecată şi nepăsătoare în faţa oricărei emoţii sufleteşti. Amândoi, nişte visători, în fapt, descoperă cu stupoare că Milady Clarick este de fapt soţia contelui de La Fère, în Franţa şi a lordului de Winter, în Anglia. După cum puteţi bănui femeia îşi ascundea identitatea şi faptele îngrozitoare. O chema Anne de Breuil, a fost cândva o tânără călugăriţă care, săvârşind o dublă nelegiuire, purta pe trup floarea de crin – semnul infam al răufăcătorilor.
Dar cine este de fapt contele de La Fère şi cum s-a întâmplat că îngroparea trecutului nu i-a folosit acestuia la nimic? Femeia pe care credea că a executat-o poate prea curând, în maniera acelor vremuri, poate fără drept la replică (crede cititorul) reapare mai cumplită, mai bogată şi mai dornică de a face rău ca oricând.
Este momentul să fac câteva precizări, după care să vă las să savuraţi această a doua parte a romanului. Alexandre Dumas, cel puţin în această carte de succes răsunător, ne convinge printr-o abordare diferită a romanului istoric, printr-un amestec de elemente romantice, etice, realiste şi de analiză psihologică.
Dincolo de războaie, politică sau spionaj, dincolo de haina militară sau clasa socială, dincolo chiar de momentele istorice sunt oamenii: ambiţiile, visele lor, dorinţa de putere şi răzbunare, clocotul de patimi sau de pasiuni neîmplinite, voinţa lor opusă destinului. Toate aceste manifestări omeneşti, care motivează mai mult decât orice personajele cărţii, îl interesează în egală măsură pe scriitor. Altfel ce impact afectiv ar fi avut pentru cititorul de astăzi evenimentele istorice cuprinse în carte precum asediul cetăţii La Rochelle, un bastion al calvinismului, sau asasinarea ducelui Buckingham de către un puritan fanatic, pe numele său John Felton? Probabil că pentru mulţi cititori niciunul. Reţinem însă maniera în care, parcă asemeni lui d’Artagnan, şi noi, cititorii, plătim pentru setea de divertisment, căci nu putem uita paginile de la finalul cărţii, decupate mai degrabă dintr-o usturătoare lecţie de viaţă decât din fanteziile unei ficţiunii. Un optimism moderat înseninează epilogul cărţii, doar după ce binele a înfruntat răul cu aceleaşi arme, dar cu motivaţii diferite.
– Nu o să mai am prieteni, spuse tânărul. Vai, numai amintiri amare îmi vor însoţi viaţa!
Îşi lăsă capul să cadă în mâini, în timp ce două lacrimi i se rostogoleau pe obraji.
– Eşti tânăr, răspunse Athos, iar amintirile urâte au timp să se schimbe în amintiri frumoase!
Un personaj infernal precum Milady a fost şi este încă pentru cititori impresionant. În cazul acestuia, scriitorul mi-a părut capabil de resurse nebănuite. Odată descoperit secretul femeii de către acelaşi d’Artagnan, romancierul ne apropie mai mult de acest personaj feminin puternic, dar sinistru, în esenţă. În jurul acestuia a construit excepţional pagini de suspans demne de un roman poliţist sau a urmărit pas cu pas evoluţia psihologică a ofiţerului Felton care comite un act terorist – asasinarea ducelui de Buckingham. Cele două femei, Milady şi Constance Bonacieux sunt personaje antagonice, dar reflectă pe de-altă parte şi cele două faţete ale personalităţii lui d’Artagnan: pasiune, ambiţie pe de-o parte, generozitate, nobleţe sufletească pe de altă parte. Le va pierde proaspătul muschetar pe amândouă?
Milady de Winter, personajul negativ se hrăneşte din slăbiciunile personajelor cu care destinul i-a dat întâlnire, tot la fel cum tânărul d’Artagnan, prin patosul său tineresc, pune în valoare toate virtuţile dintr-un adevărat cavaler, Athos. Despre toate acestea veţi citi şi veţi discerne voi înşivă, după lectura cărţii.
Aşadar luaţi calea prieteniei şi a onoarei, schimbaţi adresări ceremoniose, faceţi greşeli, dar nu persistaţi în ele şi reînviaţi gustul pentru aventură, eroism şi ideal. Toţi pentru o carte, o carte pentru toate generaţiile!, pare să fie mesajul scriitorului Alexandre Dumas.
Trei lucruri interesante despre romanul „Cei trei muschetari”
Cartea „Cei trei muschetari”, un roman publicat de scriitorul francez Alexandre Dumas în anul 1844 a stat la baza multor filme, aproape treizeci. Primul film, o producţie franceză, a fost realizat în 1903. Adăugaţi acestora alte câteva animaţii şi seriale de televiziune.
Pe d’Artagnan îl putem reîntâlni şi în alte două romane ale lui Alexandre Dumas care au urmat „Celor trei muschetari” („După douăzeci de ani” și „Vicontele de Bragelonne: După zece ani”).
Alexandre Dumas a realizat cele mai bune proiecte ale sale în colaborare cu numeroşi asistenţi şi colaboratori. Cel mai cunoscut dintre aceştia a fost Auguste Maquet. Abia în secolul XX contribuţia sa la realizarea romanelor lui Dumas a fost înţeleasă pe deplin. Maquet schiţa planul şi conflictul operelor, iar Dumas adăuga detaliile, dialogurile, ultimele capitole. Acest asistent a avut se pare un rol important şi la scrierea romanului „Cei trei muschetari” şi a celor două continuări ale cărţii.
