Titlu: Ciulinii Bărăganului
Autor: Panait Istrati
Editura: Hoffman
An apariţie: 2017
Număr pagini: 112
Romanul Ciulinii Bărăganului a apărut în anul 1928 şi este capodopera în proză a lui Panait Istrati. Este un omagiu adus Poporului României și țăranilor care și-au pierdut viața în răscoala din 1907. Dar mai presus de asta, romanul este un elogiu adus copilăriei care eliberează omul din tirania timpului și a vremurilor.
Pământul, un motiv preferat de mulți scriitori români, pentru că a fost indestructibil legat de soarta românului, iar acesta multă vreme a avut ca ocupație exclusivă agricultura, este reprezentat la Istrati prin întinsa și sălbatica câmpie a Bărăganului.
Întins, de când lumea, peste toate țarinile pe care le arde soarele, între duioasa Ialomiță și Dunărea ursuză, Bărăganul se află, cât ține primăvara și vara, în luptă vicleană cu omul harnic, pe care nu-l iubește și căruia îi refuză orice bunăstare, afară doar de aceea de a hoinări și de-a urla în toată voia.[…] Pe spatele lui, niciun copac! Şi de la un puţ la altul, ai tot timpul să mori de sete. Nici împotriva foamei nu prea e treaba lui să te apere. Această pustietate care ascunde apa în adâncimile ei şi unde nimic nu răsare de la sine, nimic, afară de ciulini.
Bărăganul este prezentat ca o fiinţă nemiloasă şi vinovată de viaţa mizerabilă şi sărăcăcioasă a localnicilor din jur. Acest ţinut se află într-o permanentă luptă cu omul pe care nu-l iubeşte şi-i oferă în schimb doar ciulini şi nimic altceva. Suflet veninos al Bărăganului îl face să fie veşnic singuratic, lipsit de orice copac crescut pe spatele său şi să ascundă apa în adâncuri.
Dar naratorul, care revine cu gândul la locurile natale, pe care le iubește și de care este fascinat iremediabil, chiar dacă ele aparțin „căpcăunului” de Bărăgan, ne oferă și o „scuză” pentru atracția lor inexplicabilă:
Dar ce siguranţă avem noi despre ce e trebuincios sau netrebuincios pe pământ?
Atât timp cât ialomiţeanul se zbate, se încăpăţânează să smulgă ţelinei un căuş de porumb sau câţiva cartofi, Bărăganul nu e interesant. Nu e un loc de vizitat. E sucit, ca o femeie îmbrăcată în zdrenţe, ca o mahalagioaică împodobită cu diamante. Pământul n-a fost dat omului numai cu scopul să-i umple burta cu mălai. Mai sunt şi colţuri hărăzite reculegerii.
Ăsta e Bărăganul.
Nici ciulinii nu sunt așa orișicare. Sunt ciulinii Bărăganului. Nu e vorba de acei scaieți care cresc ca păpușoiul și fac o frumoasă floare liliachie, ca un pămătuf. […]
Ciulinii de care vorbesc aici apar de îndată ce se topește zăpada, sub forma unei ciuperci, un zbârciog. În mai puțin de o săptămână, dacă e cald, ei năpădesc pământul. Asta e tot ce Bărăganul poate să îndure pe spinarea lui.
Iar atunci când iarna bate la ușă, când se face simțit crivățul în galopul lui nebun, ciulinii sunt mânați de la spate ca o turmă de oi: Plecați să semene netrebnica lor sămânță, spre bucuria frenetică a copiilor dornici să le ia urma pe drumul spre libertate.
Romanul debutează prin prezentarea locului natal al naratorului și a familiei sale. Părinții nu erau ai locului. Veniseră aici, „săraci ca Iov”, din Oltenia. Aceştia părăsiseră Oltenia şi se stabiliseră la Lăteni, un sătuc de lângă Borcea, o apă din apropierea Dunării, încântaţi că noua locaţie le oferă peşte din belşug. Încă din copilărie, Matache, naratorul de mai târziu al poveștii, îşi însoţea familia la pescuitul cu cazanul, deşi tatăl său era un stângaci fără pereche. Tata nu aducea niciun chitic!. Cum îl vedea mămuca îl sfătuia să stea acasă, să se ocupe cu săratul peştelui, să prepare mâncare, să spele rufele şi să cânte din fluier. În schimb când prepara un borş sau o plachie de peşte sau spăla rufe, cea mai bună gospodină putea să vie să-i ceară sfaturi.
Peştele sărat era apoi vândut direct la „negustorul hrăpăreţ” pe un preţ de nimic, cinci până la zece lei suta de kilograme. Iar concluzia naratorului nu întârzie pentru a ne ajuta să înțelegem de ce: Asta era: țară bogată, prost alcătuită și rău guvernată; știa și mama asta, ca tot țăranul român.
Anica, mama lui Matache, dorind să uşureze munca familiei sale, cu economiile după un an, achiziţionează o mârţoagă şi o căruţă destinate vânzării peştelui şi în alte sate. Marin şi fiul acestuia pornesc la drum în acordurile cântecului Au plecat oltenii… Plecarea celor doi capi ai familiei simbolizează destrămarea familiei, dar şi părăsirea Lătenilor pentru totdeauna.
Plecarea de acasă, de lângă nevastă respectiv mamă, va schimba destimul celor doi. Jumătate din marfă va fi cumpărată de un ţigan pricopsit, iar la scurt timp, calul va muri, iar cei doi sunt nevoiţi să-şi continue drumul la pas, spre Călăraşi, capitala judeţului, lăsând în spate Lăteni pentru scurt timp sau nu.
Ajunşi în oraş tata cumpără un ferestrău şi un topor, îşi face o capră, încercând să câştige existenţa din tăiatul lemnelor.
La oraş traiul era bun; naratorul îşi exprimă nemărginita fericire ce-l cuprindea mâncând pâine, adevărat cozonac.
După două săptămâni de muncă la Călăraşi, Matache şi tatăl său se întâlnesc la cârciumă cu Gavrilă Spânu din Făcăeni; acesta le dă vestea cumplită că Anica se stinsese din viaţă din cauza unei înţepături de os de peşte la deget. Îndureraţi drumeţii însoţiţi de Gavrilă iau drumul spre casă.
La mai puţin de un kilometru de casă, Ursul – câinele le iese în faţă. Copilul sare din căruţă, îmbrăţişându-l. Moartea Anicăi alungase şi câinele din gospodărie, iar acesta era un semn că nici Marin şi fiul său nu trebuiau să mai calce în acea curte, iar casa rămâne în grija lui Gavrilă.
Marin îşi ia copilul şi câinele şi pornesc în căutarea unei alte vieţi în Ialomiţa.
După trei zile de rătăcit între Hegieni și Platonești, în căutarea unui loc de muncă, dar şi a unui loc de dormit, dau peste o moşie mică şi sărăcăcioasă. Stăpâna acesteia, Duduca, o nobilă scăpătată, cu o poveste emoționantă, îi primește pe cei doi călători să se alăture altor loviți de soartă asemeni lor.
Crivăţul a pus stăpânire din nou pe Bărăgan, iar ciulinii au apărut iar. În inima copiilor se cuibărea dorinţa de a-i urmări. Că erau săraci sau bogați, feeria, jocul ciulinilor îi îmbia la aventură precum pe Băieții pierduți din Țara de Nicăieri – tărâmul copilăriei eterne – conduși de nemuritorul Peter Pan, băiatul care a refuzat să mai crească.
Împreună cu prietenul său Ionel, poreclit Ştirbu, Matache face planuri pentru a fugi de acasă, amândoi copiii fiind tulburaţi de o chemare nelămurită, venită din tainica întindere a câmpiei. Ciulinii și rostogoliriile lor, le dădeau senzația unei aventuri, o schimbare de ritm, o evadare din monotonia vieții lor mizere. Oare unde se duc ciulinii? Aceştia pleacă de acasă în căutarea aventurii, dar în loc să descopere un tărâm miraculos, ajung să cunoască o realitate crâncenă, aceea a răscoalei țărănești din 1907.
După o zi grea de alergat după ciulini, cei doi copii poposesc într-o vâlcea, feriţi de crivăţ şi încălzindu-se la foc. Oboseala se arată iar cei doi adorm numaidecât, uitând şi de mâncare, nu înainte de a se încuraja reciproc că nu există strigoi.
Somnul le-a fost tulburat de anumite zgomote ciudate, care s-au dovedit a fi produse de un armăsar.
În ziua următoare, tinerii asistă la un omor: doi jandarmi împușcaseră un tânăr şi-l părăsiseră în vâlcea, sperând că au scăpat de cadavru.
Rămaşi fără ciulinii după care alergaseră atâta vreme, căci fuseseră arşi de foc, noaptea trecută, cei doi încercau să-şi facă de joacă, din mersul cu ochii închişi. În depărtare li se arată gara Ciulniţa – inima Bărăganului.
La cârciuma gării, copiii au mâncat şi chiar s-au întâlnit cu tânăra disperată care-şi pierduse soţul, luat de jandarmi.
Aventura celor doi nu era pe punctul de a se termina, ba din contră; ei urcă într-un vagon cu lemne, dar isprava lor a fost descoperită de frânar înainte de oprirea din gara Lehliu.
Frânarul îi conduce pe copii la hanul din apropiere, acolo unde soarta drumeţilor se va schimba în bine: aici, Ştirbu îl întâlneşte pe Costache, fratele său şi pe Lina, soţia acestuia.
De la han, Matache, Ştirbu, Costache şi Lina pornesc spre comuna Trei-Sate. Aici locuia Costache cu nevasta şi cu copilul lor pe proprietatea socrului său Toma, rotarul, meşteşugar. Acolo unde mănâncă doisprezece, pot să mănânce şi paisprezece, aşa că musafirii nu au însemnat o problemă pentru gazde.
În ultima parte a romanului ni se prezintă viaţa de la ţară, cu bune şi cu rele: culesul porumbului, curăţenia generală ce are loc de două ori pe an, de Crăciun şi de Paşte, mersul la biserică doar duminica dimineaţa, atunci când cârciuma este închisă, obiceiul ţăranilor de a-şi îneca amarul în băutură, obiceiul străbun din noaptea de Sfântul Andrei când fetele mari întrebau ursitele de bărbatul sortit; este punctată chiar sărăcia care ucide animale, oameni sau în cel mai bun caz, vitele sunt vândute pe un preţ de nimic. Cu toate acestea, un trai mai bun îl aveau: primarul, popa, câţiva ţărani chibzuiţi şi boierul.
Soarta ţăranilor din anul 1907 şi nu numai era „dictată” de mai marii satului; oamenii nu aveau voie să vorbească ori să-şi ceară vreun drept, ameninţarea jandarmeriei le tăia pofta de visare astfel se mulţumeau cu ce aveau, adică cu nimic.
Inegalitatea dintre oameni şi lipsa pământului, a vitelor ori a hranei a declanşat o revoltă a ţărănimii faţă de primar şi boier. Au fost incendiate primăria, casa primarului şi chiar conacul boieresc. În acest măcel şi-au piedut viaţa mii de suflete şi tot atâtea localităţi au intrat în acest joc pe viaţă şi de moarte. Marin, tatăl lui Matache, fusese închis apoi ucis.
Opera nu are un final clar; Ionel şi Matache pornesc în lume cu ciulinii după dânşii, în căutarea de noi aventuri. Pentru că ciulinii nu erau decât vis și îndrăzneală, invitație la a schimba ceea ce ai pe ceea ce-ai putea avea, fie și tot ce-i mai rău, pentru că, celor cărora le e dragă lumea-ntreagă, nimic nu-i mai rău decât statul pe loc.
Așa că nu ne rămâne decât să așezăm „Ciulinii Bărăganului” pe raftul celor mai frumoase cărți despre copilărie care s-au scris vreodată. Alături de „Aventurile lui Tom Sawyer” sau „Aventurile lui Huckleberry Finn”, „Amintile din copilărie”, „Peter Pan și Wendy”, „Heidi, fetița munților”.
Încă o dată copiii sunt cei care în jocul lor năzdrăvan își râd de soarta aspră și ies mereu biruitori într-o luptă pe care adulții o pierd adesea:
Dar, ce știam noi, copiii? În afară de viața amară a celor ce se nasc în bordeie, în afară de lipsurile constante care macină și modifică făptura omenească și care nu mai revoltă pe nimeni pentru că prea s-au obișnuit cu ele, ce știam noi despre geamătul veșnic ce ieșea din milioanele de piepturi de țărani, de la un capăt la altul al țării?
