Titlul: Cele mai frumoase povești de H. C. Andersen
Autor: Hans Christian Andersen
Editura: Corint
An apariţie: 2015
Număr pagini: 224
În povestea „Clopotul”, Hans Christian Andersen nu ne relatează, așa cum s-ar putea crede din titlu, despre acel obiect din metal care anunță pauzele şcolare ori slujbele religioase, ci prezintă un clopot virtual care se găseşte la graniţa dintre farmecul naturii şi cel al poeziei, acolo unde doar binele şi pacea domnesc.
Locuitorii unui orăşel auzeau seară de seară muzica unui clopot. Sunetul răsuna din pădure aşa că împăratul ţinutului a dat zvon că îl va numi clopotarul lumii pe cel ce află de unde vine sunetul. Mulţi au pornit în căutarea misterioasei surse a muzicii, însă numai unul a venit cu o mulţime de explicaţii: dăngănitul clopotului venea de la o bufniţă mare care se lovea cu capul de copac şi astfel acest om fu numit clopotarul lumii. Omul nostru, seară de seară, scria câte un text despre bufniţă însă nu mulţi desluşeau înţelesul lucrării.
Pe timpul verii, tinerii ieşeau la plimbare, în jurul oraşului şi cu toţii doreau să găsească adevărata sursă din care venea glasul clopotului. În drumul lor prin pădure s-au intersectat cu o colibă ca din poveşti; construcţia era făcută din scoarţă de copac, iar acoperişul era făcut din petale de trandafir. Aici era ascuns un clopot de aur. Mulţi au crezut că acesta era sursa dăngănitului, însă numai un tânăr a susţinut contrariul pe motiv că clopotul găsit în acoperişul căsuţei era mult prea mic că să producă o tonalitate ridicată pe care s-o audă întregul ţinut.
Clopotul pe care cu toţi-l auzeau bătând nu era produs nici de bufniţă, dar nici de clopoţelul ascuns în colibă. Era un obiect virtual care cânta în semn de pace şi linişte, pe care îl auzeau oamenii cu sufletul bun şi cald. Alergară unul către celălalt şi îşi strânseră mâinile în uriaşul templu al naturii şi al poeziei. Deasupra lor răsuna clopotul nevăzut. Îngerii fericiţi zburau în jurul acestuia cântând un vesel Aleluia!
