Titlul: Poezii
Autor: Mihai Eminescu
Editura: Minerva
An apariție: 2019
Număr de pagini: 468
Publicată în „Convorbiri literare”, în 1871, poezia „Copii eram noi amândoi” prezintă năzbâtiile creatorului în anii dulci ai copilăriei; autorul prezintă copilăria unui prunc crescut la ţară, care cutreieră împrejurimile cât e ziua de mare, bucurându-se de libertatea pe care o are.
Titlul creaţiei „Copii eram noi amândoi” face referire la vârsta inocenţei, perioada tuturor posibilităţilor, în care jocul, râsul şi voia bună nu au margini, iar timpul nu este măsurat.
Eul liric, ca orice alt copil, are un partener de joacă cu care împarte bune şi rele: Copii eram noi amândoi,/Frate-meu şi cu mine, iar orice le ieşea în cale, se transforma în „arme” de joc: Din coji de nucă car cu boi /Făceam şi înhămam la el /Culbeci bătrâni cu coarne.
Activităţile celor doi fraţi uneori nu se asemănau; în timp ce fratele său citea pe Robinson, eul liric zidea Turnul-Vavilon de unde izvorăşte viziunea integralistă asupra lumii şi chiar dorinţa reuşitei, deoarece materialul avut la dispoziţie pentru construcţia turnului, erau cărţi de joc. Această activitate era prilej de bucurie pentru cei doi copii şi momentul potrivit de a spune câte-o prostie.
Amintirea eului liric se conturează în jurul scăldatului, la balta mare din ochiul de pădure. Aici, cei doi fraţi dau frâu liber imaginaţiei, construind din lut, Cetate mândră la privit împrejmuită cu turnuri mari de tinichea şi de ziduri impunătoare. Fratele eului liric, este împăratul cetăţii şi-i dă acestuia solie, să meargă la broaşte, chemându-le la bătălie, pentru a decide cine-i mai tare. Nicio parte nu a dat în spate aşa că lupta a început, multe broaşte noi am prins /- Îmi pare chiar pe rege -/Şi-n turnul negru le-am închis, însă pe seară, războiul s-a stins, lăsând în urma lor, pacea. Broscuţele şi-au recăpătat libertatea şi În balt-adâncă s-au cufundat în timp ce flăcăii au pornit spre casă. Şi drept răsplată pentru faptele sale bune Şi frate-meu m-a desemnat /De rege-n miazănoapte; împăratul milostiv i-a dat mâna fiicei sale care i-a devenit soţie.
Poezia prezintă chiar regretele şi părerea de rău a eului liric despre trecerea acelor vremuri şi de pierderea fratelui său: Ah! v-aţi dus visuri, v-aţi dus! /Mort e al meu frate.
Întrebarea retorică: Mai este inima-mi/Din copilărie? pune la îndoială puterea de a săvârşi aceleaşi boacăne sau chiar naivitatea vârstei, acum, când copilăria a apus într-un tărâm necunoscut şi îndepărtat.
Poezia se încheie cu O cântare veche ce-i dă târcoale la ureche eului liric: Lume, lume şi iar lume!.
Copii eram noi amândoi
Copii eram noi amândoi,
Frate-meu şi cu mine.
Din coji de nucă car cu boi
Făceam şi înhămam la el
Culbeci bătrâni cu coarne.
Şi el citea pe Robinson,
Mi-l povestea şi mie;
Eu zideam Turnul-Vavilon
Din cărţi de joc şi mai spuneam
Şi eu câte-o prostie.
Adesea la scăldat mergeam
În ochiul de pădure,
La balta mare ajungeam
Şi l-al ei mijloc înotam
La insula cea verde.
Din lut acolo am zidit,
Din stuful des şi mare,
Cetate mândră la privit,
Cu turnuri mari de tinichea,
Cu zid împreşurată.
Şi frate-meu ca împărat
Mi-a dat mie solie,
Să merg la broaşte nempăcat,
Să-i chem în bătălie –
Să vedem cine-i mai tare.
Şi împăratul broaştelor,
C-un oacacŕ de fală,
Primi – poruncì ostirilor
Ca balta s-o răscoale.
Şi am pornit război.
Vai! multe broaşte noi am prins
– Îmi pare chiar pe rege –
Şi-n turnul negru le-am închis,
Din insula cea verde.
Spre sar-am făcut pace.
Şi drumul broaştelor le-am dat.
Săltau cu bucurie,
Îbalt-adânc s-au cufundat
Ca să nu mai revie.
Noi am pornit spre casă.
Atunci răsplata am cerut
Pentru a mele fapte –
Şi frate-meu m-a desemnat
De rege-n miazănoapte
Peste popoare-ndiane.
Motanul alb cel vistier,
Mânzac cel chior ministru –
Când de la el eu leafa-mi cer,
El miaună sinistru.
Cordial i-am strâns eu laba.
Şi împăratul milostiv
Mi-a dat şi de soţie,
Pe fiica lui cu râs lasciv
Şi ţapănă, nurlie,
Pe Tlantaqu-caputli.
Am mulţămit cu umil semn,
– Drept mantie-o prostire –
M-am dus l-amanta mea de lemn,
În sfânta mânăstire,
Într-un cotlon de sobă.
Şi ah! şi dragă-mi mai era!
Vorbeam blând cu dânsa,
Dară ea nu-mi răspundea
Şi de ciudă eu atunci
Am aruncat-o-n foc.
Şi pe şură ne primblam
Peste stuf şi paie
Şi pe munţi ne-nchipuiam.
Cu fiece bătaie
Mărsileam alături.
Şi pe cap mi se îmfla
Casca de hârtie.
O batistă într-un băţ.
Steag de bătălie.
Cântam: Trararah!
Ah! v-aţi dus visuri, v-aţi dus!
Mort e al meu frate.
Nimeni ochii-i n-a închis
În străinătate –
Poate-s deschişi şi-n groapă!
Dar ades într-al meu vis
Ochii mari albaştri
Luminează – un surâs
Din doi vineţi aştri
Sufletu-mi trezeşte.
Eu? Mai este inima-mi
Din copilărie?
…………………………..
Ah! îmi îmblă ades prin gând
O cântare veche.
Parcă-mi ţiuie-aiurind
Dulce în ureche:
Lume, lume şi iar lume!
