Titlul: Poezii (conține Crăiasa din povești)
Autor: Mihai Eminescu
Editura: Minerva
An apariție: 2019
Număr de pagini: 468
Neguri albe, strălucite
Naşte luna argintie,
Ea le scoate peste ape,
Le întinde pe câmpie;
S-adun flori în şezătoare
De painjen tort să rumpă,
Şi anină-n haina nopţii
Boabe mari de piatră scumpă.
Lângă lac, pe care norii
Au urzit o umbră fină,
Ruptă de mişcări de valuri
Ca de bulgări de lumină,
Dându-şi trestia-ntr-o parte,
Stă copila lin plecată,
Trandafiri aruncă roşii
Peste unda fermecată.
Ca să vad-un chip, se uită
Cum aleargă apa-n cercuri,
Căci vrăjit de mult e lacul
De-un cuvânt al sfintei Miercuri;
Ca să iasă chipu-n faţă,
Trandafiri aruncă tineri,
Căci vrăjiţi sunt trandafirii
De-un cuvânt al sfintei Vineri.
Ea se uită… Păru-i galben,
Faţa ei lucesc în lună,
Iar în ochii ei albaştrï
Toate basmele s-adună.
Poezia „Crăiasa din poveşti” a fost publicată în anul 1876, în revista „Convorbiri literare”.
Natura şi iubirea se împletesc într-un decor de poveste. Poetul nu concepe iubirea în afara cadrului natural, natura fiind ocrotitoarea îndrăgostiţilor.
Titlul ridică cortina de pe miraculoasa lume a basmului. Accentul cade pe frumusețea tinerei fete. Datorită ei farmecul decorului natural sporește. Imaginea ei amintește de zânele din poveştile româneşti, se armonizează cu tabloul tainic al naturii şi cu practicile magice, pe care le folosește sperând să afle chipul iubitului. Poezia este alcătuită din şapte strofe. Primele trei conturează un tablou mirific de natură, iar următoarele patru se axează pe un ritual magic care o are în centrul atenției pe tânăra femeie desprinsă parcă dintr-o lume ideală.
Într-un colţ de natură misterioasă, învăluit de lumina tainică a lunii, martorul cosmic al îndrăgostiţilor, apare o lume idilică. În schimbul de noapte intră visul, iar pe acel tărâm vrăjit florile s-au aşezat în şezători. Existenţa unei ţesături magice, sugerate printr-un oximoron (neguri albe), uneşte cerul şi pământul.
Lacul, oglinda în care se reflectă norii, creează o stare de melancolie, de visare, căci valurile care mişcă umbra fină a norilor trec asemeni gândurilor, ca bulgării de lumină. Epitetul fină asociat cuvântului umbră accentuează caracterul inefabil şi iluzoriu al umbrelor.
Trestia simbolizează natura suavă, delicată; printre trestii, apare, ca picată din lumea imaginaţiei, tânăra. Dragostea ei este asociată cu cea a trandafirilor roşii, simbol al iubirii, al pasiunii, al dorinței. Lacul e proiectat astfel, din lumea naturală, în lumea basmelor. Puterea magică i-a fost dată de Sfânta Miercuri: Căci vrăjit de mult e lacul/ De-un cuvânt al sfintei Miercuri. Cunoscându-i puterea, o copilă aruncă trandafiri roşii Peste unda fermecată. Ea se aplecă lin peste luciul lacului pentru a vedea chipul sortitului ei.
Ea se uită… iar aşteptarea poate semnifica şi dorinţa arzătoare a tinerei de a zări chipul persoanei dragi, care va fi dezvăluit de oglinda lacului vrăjit. Plină de emoţie, copila urmărește unda lacului, iar în ochii ei albaştri şi visători toate basmele s-adună, fapt care o proiectează pe „crăiasa din poveşti” în eternitate, ea fiind depozitara supremă a acestora.
Poezia „Crăiasa din poveşti” ne induce o stare de visare și lasă imaginația să iasă în larg.
