Titlul: Dănilă Prepeleac
Autor: Ion Creangă
Editura: Litera
An apariţie: 2013
Număr pagini: 24
Basmul „Dănilă Prepeleac” a fost publicat de Ion Creangă în anul 1876. Autorul „Amintirilor din copilărie” a reuşit să păşească la braţ cu creaţia populară, în rostire şi rostuire, pe uşa din faţă a impozantului edificiu al literaturii culte. Acest lucru este valabil şi pentru poveştile sale nemuritoare. Personajele sale nu au purtări alese, dar de multe ori sunt oameni temerari. Nu fără ezitări şi îndrăzneli, care uneori sfidează dreapta înţelegere, aceştia ajung să fie în echilibru cu viaţa şi legile ei nescrise, vechi de când lumea. Iar scriitorul le aplică o morală simplă. Supune totul şi toate la o judecată ţărănească sănătoasă, susţinută şi întărită de-a lungul vremurilor prin puterea observaţiei şi probată de experienţa transmisă din generaţie în generaţie.
Harap-Alb este unul din personajele etalon, dar putem găsi cel puţin încă trei basme culese de Creangă din lumea satului, reprezentative în acest sens. Cele trei sunt oarecum legate prin anumite motive şi printr-un anumit profil de personaj puternic individualizat: „Dănilă Prepeleac”, „Povestea lui Stan-Păţitul”, publicată în 1877 şi „Ivan Turbincă”, în 1878.
În toate cele trei basme, protagoniştii sunt racordaţi direct la bine şi la rău. Recunoaştem în gândirea lui Creangă robusteţea judecăţii ţărăneşti, dar remarcăm şi un umanism bine dozat şi bine orientat în spaţiul supranatural. Limitele gândirii umane sunt puse la încercare: de la formarea discernământului la Dănilă Prepeleac şi a capacităţii sale de a ieşi dintr-o zonă dominată de forţe obscure, la dobândirea unui spirit practic, ca în Stan Păţitul, care a învăţat numai lucruri bune de la un slujbaş nonconformist al lui Scaraoschi şi până la Povestea lui Ivan Turbincă care este pus la punct în exagerările sale – lupta sa înverşunată cu destinul şi limitele condiţiei umane, în dorinţa de se exprima omeneşte şi personal şi dincolo de moarte (una din tainele dar şi rosturile vieţii noastre pe pământ).
Din acest triumvirat cu totul ieşit din comun, vom separa astăzi faptele grozave săvărşite de Dănilă Prepeleac şi vom reveni la ceilalţi doi altădată.
Dănilă Prepeleac
Dănilă Prepeleac avea în comunitatea sa reputaţia unui neîntrecut ghinionist, un om nechitit la minte și nechibzuit la trebi. Ei, dar ceea ce avea să-l diferenţieze între atâtea neajunsuri şi nimeni nu bănuia măcar era o contradicţie remarcabilă: era omul lui Dumnezeu, cu năravul dracului.
Să aflăm cum de această nepotrivire a dat roade.
Dănilă Prepeleac era frate bun cu un om chibzuit, priceput şi harnic, cu gospădărie frumoasă şi statut în satul său. Acela îl ajuta pe Dănilă ori de câte ori avea nevoie chiar dacă avea o nevastă pestriță la mațe, adică rea, şi zgârcită. Aceasta mereu îi ţinea socoteala bărbatului ei: să fie prevăzător şi să-l dezveţe de nărav pe fratele leneş şi nepriceput.
Este adevărat că Dănilă poreclit Prepeleac pentru că atâta odor avea și el pe lângă casă făcut de mâna lui era şi sărac şi îndărătnic. Nu preţuia nici măcar ce avea bun: o pereche de boi puternici şi sănătoşi, o soţie muncitoare şi bună la inimă. El ştia doar că avea o mulţime de copii de crescut, că trebuia să pună osul la treabă şi să dea de greu ca să-i fie bine.
Fratele său îl sfătui să vândă perechea de boi şi să cumpere unii mai mici şi un car, ca să aibă propriul său mijloc de transport, să nu mai fie nevoit să folosească mereu carul lui, care începuse să se uzeze.
Ideea era bună, dar plecând cu perechea de boi, Duman și Tălășman, la iarmaroc, Dănilă realiză că este o treabă dificilă: Târgul era cam departe, și iarmarocul pe sfârșite.
Aşa că făcu ce făcu şi ajunse acasă cu o pungă care pute a pustiu. Mai precis, a ajuns la vorba din popor: „Na-ți-o frântă, că ți-am dres-o!” şi continuă să reflecteze: Dintr-o pereche de boi de-a mai mare dragul să te uiți la ei am rămas c-o pungă goală.
Măi! măi! măi! măi! Doar știu că nu mi-i acum întâiași dată să merg la drum; dar parcă dracul mi-a luat mințile!”.
Cu alte cuvinte a persistat într-un lung şir de greşeli, una mai copilărească decât alta. I s-a părut că a duce boii la iarmaroc este anevoios şi îi dădu la schimb cu un car unui om care se întorcea din târg – văzuse el că acel car mergea singur, ce-i drept, la vale. Apoi când a fost să urce un deal cu carul realiză că tot greu îi vine şi schimbă carul cu o capră şi tot aşa până ajunse la o pungă goală.
Îndrăzni şi îi povesti fratelui său toată tărăşenia şi mai împrumută de la acesta, pentru ultima oară, carul cu tot cu boi, ca să aducă la nevastă şi copii lemne pentru foc.
Cred că nu-i greu de ghicit. Ajuns în pădure cu carul cu boi a făcut nişte lucruri de tot râsul. Boii au murit, carul a fost sfărâmat, iar toporul, cu care a vrut să prindă ceva peşti, pierdut în heleşteu.
În cele din urmă, fratele său îl alungă. Dănilă nu plecă însă cu mâna goală de la casa acestuia. Puse mâna pe iapa fratelui şi pe o secure şi pleacă în lume să se facă călugăr. Se întoarse la heleşteu ca să caute toporul şi se porni să construiască o mănăstire pe pajiştea de lângă iaz.
A nesocotit însă că acel loc era în proprietatea lui Scaraoschi, starostele dracilor. Acela, precum un proprietar supărat, reclamă dreptul său asupra domeniului. Dănilă Prepeleac nu a vrut să înţeleagă de bunăvoie, iar căpetenia răutăţilor găsește cu cale să trimită pe unul din ei c-un burduf de bivol plin cu bani, să-i dea pusnicului Dănilă, ca să-l poată mătura de-acolo.
Cum Dănilă se învoieşte să ia banii, dar habar nu are cum să-i care până acasă, spre surprinderea noastră, parcă învăţând din toate nefăcutele de până atunci, îşi zise:
— Bun! zise Dănilă. Nici asta nu se ia din drum. Tot mănăstiri să croiești, dacă vrei să te bage dracii în seamă, să-ți vie cu banii de-a gata la picioare și să te facă putred de bogat!
Cât mai stă el pe gânduri cum să facă, dracii se răzgândesc şi pun condiţii: să dea banii, doar dacă Dănilă câştigă o confruntare, să-şi măsoare mai întîi puterile cu ei.
Dănilă iar ne ia prin surprindere şi, în loc să se dea bătut, îşi ascute mintea şi îi învinge pe necuraţi prin puterea inteligenţei, fără să mişte un deget şi fără să se „murdărească” vreun pic.
De aici vă las pe voi să vă delectaţi cu povestea şi să aflaţi cum, la final, Dănilă Prepeleac, nemaifiind supărat de nimene și scăpând deasupra nevoii, a mâncat și a băut și s-a desfătat până la adânci bătrânețe, văzându-și pe fiii fiilor săi împrejurul mesei sale.
Note personale
Dănilă Prepeleac parcurge un drum iniţiatic şi îşi schimbă norocul şi starea materială odată ce, la capătul unor experienţe concrete lipsite de judecată, îşi recunoaşte greşeala. Se împacă cu sine şi reuşeşte să înfrunte forţe supranaturale, o armată de demoni, poate existenţi doar în mintea sa.
Toate personajele par nişte săteni supuşi împrejurărilor de tot felul, chiar şi slujitorii lui Scaraoschi. Nimic înspăimântător nu ne este transmis. Supranaturalul pare să fie parte integrantă din lumea reală şi socială, care dacă suntem foarte atenţi, este ironizată. Vorbirea abundă în regionalisme, în zicale populare, iar purtările şi gesturile sunt simple şi directe.
Vă aşteaptă o lectură plină de farmec şi o viziune aparte a autorului asupra lumii şi a oamenilor.
