Din anotimpul darurilor pastelate tot mai departe

Poeta Denisa Aricescu a intitulat cel de-al doilea volum al său de poezie De mână cu toamna și l-a publicat anul trecut, în anotimpul roadelor și al darurilor pastelate.

Lansarea volumului a fost semnalată atunci pe blog și tot atunci postam un interviu realizat de colega mea, Florina Dinu, cu autoarea.

Câteva dintre poemele incluse în volumul de autor De mână cu toamna au fost incluse și în antologia Călătorii lirice, altfel spus lirica Denisei Aricescu îmi era oarecum cunoscută dinainte, dar m-am bucurat să revin asupra farmecului versurilor ei, de această dată cu posibilitatea de a stărui asupra sursei acestui farmec.

În ceea ce privește toamna, aceasta pare să fie anotimpul ei preferat, iar dacă într-adevăr îi este cel mai drag dintre anotimpuri numai Denisa Aricescu vă poate răspunde. Eu, ca cititor, am descoperit în „toamnă” nu doar un laitmotiv, o figură de stil, ci expresia metaforică a poeziei sale. Căci De mână cu toamna nu este un volum de sezon, așa cum lasă titlul să se înțeleagă. Poeta l-ar fi putut numi, la fel de bine, De mână cu poezia, dar sunt preferate cuvinte cu o mare putere de sugestie. Același stil figurat, parte din arta sa poetică, se impune și în titlu.

Cuvintele exprimă lucruri, fenomene, ființe, acțiuni din lumea exterioară, dar de fapt sugerează, descriu în versuri stări, emoții, manifestări interioare. Demersul nu este un scop în sine ci reflectă în poezie viziunea poetei despre lume, fiind în egală măsură expresia sensibilității sale.

„Nu doar natura are patru ferestre / Priviți omul, inima și gândul ascuns!” (Omul – timp, anotimp)

„Tu, cititorule, de ce-ți risipești prețioasele secunde/mângâind cu privirea cuvintele mele dezgolite/în fața porților nedescuiate?” (Dragi cititori,)

O poezie a stărilor și a emoției regale de a iubi

De mână cu toamna conține așadar o poezie a stărilor ca stare a lucrurilor, un status quo surprins liric, o poezie de și cu viziune.

De aceea zugrăvirea în cuvinte a unui colț de lume rămâne doar o încercare de pastel în poezia Loc magic – „Valea Doftanei”, dar aceeași temă a rădăcinilor, originilor izbutește abia în Căsuța din lut să ne surprindă cu adevărat.

N-am aflat până acum că ideile se simt, dar aceasta a fost senzația pe care mi-au lăsat-o, de la primul contact până la a doua întâlnire, versurile Denisei Aricescu.

Ideea că suntem un amalgam de stări, de emoții, așa cum în natură obsevăm manifestări de tot felul, schimbătoare și trecătoare, asemeni inspirației poetice, asemeni anotimpurilor, nu doar că evoluează, dezvoltată fiind de poetă în versurile volumului, dar se și materializează în simțirea noastră și devine un procedeu poetic preferat al Denisei Aricescu. Cele mai izbutite efecte lirice le obține în jurul acestei idei, fie că însoțesc sentimente de tristețe:

„O rază de lumină, / Am vrut să am în cale, / Dar ea nu s-a desprins, / Din infinita zare.” […] Am vise, am speranțe, / La ce-mi vor folosi? / Căci de primesc iubire, / Cu lacrimi voi plăti. // Și n-am cum să ascund, / Dar tot ce îndrăgesc, / Se pierde… / Știi de ce? / Eu nu știu să iubesc…” (Eu nu știu să iubesc)

sau de bucurie:

„Oricât ești de supărat, / Te voi face să zâmbești, / Razele-aurii de soare, / Când le simți, când le zărești. […] Când te simți înduioșat, / Schimbă jocul de priviri, / Cu verdele unei păduri, / Și respiri, ușor respiri…” (Parfumul unei culori).

Nici noi, nici poeta nu putem păstra nimic. Totul este supus timpului înșelător: „Aveam încredere în timp, / Dar nu știu ce s-a întâmplat / Mi-am întins mâinile cu dor… / Dar nu m-a-mbrățișat, / M-a smuls și le-a legat. […] De aș putea să rup / O zi, măcar în parte… / Tot aș simți că sunt / Cu mâinile legate… (Cu mâinile legate)

Totuși poeziile se nasc și ele tot din aceste stări omenești, care știu iubi, urî, a se întrista și a se bucura, a plânge și a râde și trebuie prețuite ca atare, precum niște mărturii scumpe ale trecerii timpului: „Tot ce rămâne-n treacăt, e versul ce l-am scris, / Un nume, o dorință, o clipă și un vis. / Doar ceasul știe, tace, chiar dacă-l auzim, / Nu conștientizăm, distanți, doar îl privim.” (Timpul va rămâne scris).

În acest decor mereu schimbător, instabil și nesigur, se insinuează iubirea sau mai bine zis Emoția de a iubi ca o posibilitate a desprinderii de timp, ca o regină a stărilor: „Așteptarea ia sfârșit în brațele tale. / Emoția de a te privi e unică / Atunci când aprinzi nopțile cu stele. / M-am trezit visând, / Ziua are sufletul deschis / În fața emoțiilor. / Lumea nu are sfârșit, / Mă desprind de timp, / Emoțiile sunt rupte din rai, / Emoția mea ești tu.  

Iată și de ce poeta a preferat să se prindă și să ne prindă „De mână cu toamna”, acest anotimp fiind capabil să ne ofere poate cea mai mare varietate de stări, dar și de manifestări ale naturii, cu surprize primăvăratice (pomi ruginii dar și înfloriți), temperaturi estivale sau dimpotrivă hibernale, cu roade bogate și culori rafinate, cu bucurii potolite și melancolii lirice. Este anotimpul care predispune la meditație asupra trecerii timpului, atunci când Pasiunile nasc enigma: „Enigma fiecărei clipe mă face să visez, / Îmi cerne gânduri după gânduri, o altă lume îmi creez, / Pe gene simt o mângâiere, căci pasiunea din decor / A traversat întreg oceanul, cu șoapta, ce i-a fost vapor.”. Este și anotimpul din care ar vrea să facă un dar iubitului: „Aș strânge toamna în palme, / Să-ți dăruiesc magia frumuseții.” (Dorul din mine)

Vă las să descoperiți un univers poetic fermecător în volumul De mână cu toamna, cartea de poezii a Denisei Aricescu. Acest volum ne așază la cumpăna dintre anotimpuri „Mi-e dorul ruginiu și șoaptele mi-s verzi” și ne reține pentru o clipă magică în  jocul de cuvinte și de stări precum în poezia pe care am ales-o spre exemplificare. Pe curând!

Sângele distanței n-are culoare

Eram într-o sală imensă,
așteptam distanța ce ne separă.
M-am așezat pe un scaun pregătită să purtăm un dialog.
A intrat, ușa s-a trântit. Era elegantă, purta diamante…
Toate-i veneau,
erau diamante din lacrimi de iubire…
Era singura care purta astfel de diamante.
O uram. Știam asta.
N-am lăsat-o să se așeze și nici nu m-am ridicat.
Am întrebat-o: cine ești tu?
Nu răspundea,
am repetat întrebarea. În zadar!
M-am apropiat de ea și am zgâriat-o
cu gândurile cele mai amare.
Sângele-i izvora, dar de-o transparență uluitoare.
Zâmbea!
Am înnebunit. Am stropit-o cu
dor, era parcă și mai frumoasă…
I-am dat cu câteva cuvinte-n cap (te iubesc). A leșinat.
M-am speriat!
S-a ridicat și a plecat.
Distanța era distantă.