Titlul: Din lumea celor care nu cuvântă
Autor: Emil Gârleanu
Editura: Cartea Românească Educațional
Număr pagini: 144
În noaptea de 4 spre 5 ianuarie, în anul 1878, la Iaşi, în familia locotenent-colonelului Emanoil Gârleanu și a Pulcheriei, născută Antipa, se naşte Emil, viitorul scriitor, regizor, scenarist de film și jurnalist.
În anul 1910 apare volumul „Din lumea celor care nu cuvântă”, după 5 ani de la debutul scriitorului, din 1905, cu volumul „Bătrânii”. Schiţele şi poveştile cuprinse în acest volum i-au adus lui Gârleanu celebritatea de scriitor. Volumul de faţă ocupă un loc unic în literatura română, iar operele cuprinse prezintă întâmplări dramatice ori hazlii, având ca personaje necuvântătoarele (gâze, păsări, animale şi plante), dar şi creaţii simbolice despre viaţa omului. Scriitorul însufleţeşte micile creaturi cu simţuri şi gânduri, atitudini şi chiar comportament omenesc.
Locul de observaţie preferat al scriitorului este grădina, câmpul sau ograda. În opera „În curtea mea” creatorul este martor la acţiunile zilnice ale orătăniilor de aici: cocoşii, găinile, bibilicile, gâştele, raţele şi chiar câinele. Acesta le priveşte cu băgare de seamă şi este mulţumit când vede că dulăul îşi face bine treaba, păzind curtea şi celelalte vieţuitoare din ea, astfel, cu toţii se simt protejaţi şi feriţi de răufăcători.
Animalele mici sunt înzestrate cu psihologia copilului. „Gândăcelul” ne aminteşte de truda şi munca pe care o avem de tras, în viaţă, pentru a ne îndeplini visele şi pentru a ne atinge obiectivele. Mesajul operei „Cât un firicel de neghină” este dureros de adevărat: toţi aveam o menire pe această lume; în cazul gâzei, rostul său este de a fi hrană pentru puii de rândunică.
Lauda, lăcomia sau teama, lipsa de încredere în semeni reprezintă cele mai grave probleme cu care se confruntă oamenii. „Musculiţa” ne prezintă lăcomia şi dorinţa fiecăruia de a muri sătul, în timp ce „Sărăcuţul” ne dovedeşte că persoanele de care ne temem mai puţin pot fi cei mai aprigi duşmani, care ne pândesc, făcându-ne rău. În „Cântăreţul” apare lauda de sine şi credinţa că nicio altă vietate nu se compară greierului, aşa ca el, singurul capabil să cânte. Acesta nu este de acord să asculte pe alţii ori să le aprecieze talentul sau glasul. În viziunea greierului doar el este singurul talentat şi capabil să cânte.
Dramele şi bucuriile nu sunt trăite numai de fiinţe, ci şi de alte elemente ale naturii, cum ar fi o rază. O frunză găseşte bucuria în lucrurile mici, care pentru unii nu au valoare, se bucură de cântecul scatiului, se bucură privind stelele, într-un cuvânt se bucură de viaţa pe care o duce şi de tot ce-i oferă aceasta.
Deşi nu am fost martoră la întâmplările prezentate în operele „Grivei” şi „Căprioara”, pot spune că lecturându-le am „citit” disperarea celor două animale în ochi. Le-am simţit trupurile vibrând în faţa morţii şi urletele de disperare ce emanau fior şi durere. Cu părere de rău l-am văzut pe Grivei murind departe de casa în care şi-a trăit viaţa. A plecat din această lume singur, în pădure, părăsit de stăpâni, dar cu imaginea ogradei pe retină. A murit privind lung casa. Iar căprioara nu a simţit durerea trupească, aflându-se în colţii lupului, ci a simţit durerea sufletească, care se pare a fost mai puternică, când şi-a văzut puiul plecând de lângă ea. Din acel moment, iedul a fost singur în pădure, luptându-se pentru supravieţuire şi pentru hrană.
Emil Gîrleanu dovedeşte simţ artistic, sensibilitate, potenţial de imaginaţie şi concentrare.
Proza lui se bazează pe criteriul dramatic, iar umorul caracterizează opera sa, dă culoare paginii şi apropie cititorii de eroi.
