Titlul: Poezii
Autor: Octavian Goga
Editura: Corint
An apariție: 2017
Număr pagini: 222
Octavian Goga, scriitorul și omul politic
Octavian Goga a văzut lumina zilei pe 1 aprilie 1881, la Rășinari, iar pe 7 mai 1938 s-a stins din viaţă, la Ciucea; a fost un poet român ardelean, politician de extremă dreaptă, prim-ministrul României de la 28 decembrie 1937 până la 11 februarie 1938 și Membru al Academiei Române din anul 1920. Pentru aceste lucruri mari, făcute într-o perioadă relativ scurtă de viaţă, Octavian Goga nu trebuie uitat. Să-l citim ori de câte ori timpul şi sufletul ne-o cere; avem cu cine ne mândri, cu un adevărat român ce şi-a exprimat dragostea pentru neam în operele sale.
Opera literară
Octavian Goga, George Coşbuc şi Alexandru Macedonski sunt reprezentanţi de seamă ai literaturii române de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Operele lui Goga se remarcă prin expunerea unui fond de idei bogat, într-o manieră originală. Poetul dă glas problemelor sociale specifice Ardealului, scriind „cântarea pătimirii noastre” în speranţa că se va împlini visul de unire cu ţara. Creaţia lui Goga evidenţiază revolta neamului împotriva dominaţiei străine; acesta realizează astfel o monografie a satului transilvănean, prin exprimarea trăsăturilor lui caracteristice.
Doina – specie a genului liric de factură folclorică sau cultă
Înainte de a trece la prezentarea poeziei supuse recenziei de astăzi, să zăbovim puțin asupra definiţiei doinei; doina este o specie a genului liric, de factură folclorică sau cultă, care prezintă sentimentele umane de dor, jale, dragoste, revoltă etc. Această operă este specifică spiritualităţii româneşti.
Doina cultă este o specie literară al cărei model este cântecul popular, dar care este scrisă de un autor cunoscut şi consacrat care imprimă un stil personal asupra creaţiei sale.
În volumul de versuri Din umbra zidurilor apărut în anul 1913 a fost publicată poezia Doina.
Titlul poeziei semnate de Octavian Goga este simplu, denumind printr-un cuvânt fără vreun echivalent într-o altă limbă, specific spiritualităţii româneşti, un termen vechi care, prin sonoritate şi semnificaţii, a alinat sufletul omului de-a lungul timpului.
Poezia Doina
Poezia are în alcătuire şapte catrene, construită pe axa temporală prezent-viitor, prin care este preamărită cântarea străbună românească. Ritmul este amfibrahic, rima variază în timp ce măsura este de opt-nouă silabe.
Poezia debutează cu personificarea doinei care plânge sus pe culme. Aceasta cuprinde jalea unui popor care a îndurat multe greutăţi, supravieţuind cu ajutorul creaţiei şi al cântecului capabile să aline orice suflet. Plânsul doinei este însoţit de undele limpezi ale fluierului care produc un ecou plăcut, liniştitor. În pacea codrilor de brad… din totdeauna românul a fost înfrăţit cu natura protectoare, cu codrul şi cu izvorul pe care le-a considerat prieteni sau chiar părţi din sufletele lor.
Următoarea strofă reprezintă o invocaţie către doină, numită, printr-un epitet meşteră cântare; ea are menirea de a linişti sufletul poporului român şi de a-i alina suferinţele.
În strofa a treia îşi face simțită prezenţa eul liric prin folosirea pronumelui personal la persoana întâi („mi-” , „mă”) dar şi datorită verbelor la persoana întâi („ascult”). Eul liric, reprezentant al neamului românesc, primeşte în suflet doina care aduce cu sine taina vremii de demult (metafora exprimă trecutul neamului românesc), plânsul veacurilor duse (metaforă pentru jalea şi durerea întregului neam). Ascultarea doinei echivalează cu cunoaşterea istorică a poporului din care facem parte.
În strofa următoare, eul liric se identifică, cu doina, afirmând Eu stau cu inima la sfat; doina se topeşte în noaptea uitării, în negura timpului, şi de aceea eul liric o redescoperă în primul rând în interiorul său, în inimă, în suflet, apoi o caută în elementele din jur, în natură În care brad, de care creangă / Plânsoarea ta s-a aninat? Această strofă se încheie printr-o interogaţie retorică.
Coordonata temporală este schimbată de următoarele trei versuri; prezentul este înlocuit de timpul viitor. Cu ajutorul imaginaţiei, creatorul proiectează doina într-un timp nemărginit.
Ea este numită personificator „soră” a neamului românesc care nu va fi în veci uitată, va trăi pururi cu noi marcându-ne apartenenţa la poporul nostru. În ciuda faptului că ciobanul, posibil părinte al ei, va trece în lumea celor drepţi, cântecul său nu se va stinge, fiind ţinut în viaţă de elementele naturii; un călător va găsi târziu, doina într-o floare (plantele simbolizează atât frumuseţea terestră cât şi renaşterea) sau după o aripă de nor (simbol al lumii cosmice). Apropierea celor două lumi paralele, terestre şi cosmice, poate sublinia dorinţa arzătoare a creatorului de a păstra vie doina, prin orice mijloc, pentru generaţiile viitoare.
