Titlul: Poezii (conține Dorința)
Autor: Mihai Eminescu
Editura: Minerva
An apariție: 2019
Număr pagini: 468
Poezia „Dorința” de Mihai Eminescu exprimă bucuria și emoția adâncă la gândul întâlnirii cu persoana iubită în mijlocul naturii. Poetul prezintă visul de iubire curat, pur, posibil de împlinit.
Poezia a apărut în revista „Convorbiri literare”, la 1 septembrie 1876. Ca specie de poezie lirică, este o idilă, în care cadrul natural, nelipsit din erotica eminesciană, este doar schițat.
Ființa feminină este un simbol, ea reprezintă idealul, absolutul, ieșirea din lumea reală și descoperirea Edenului. În această poezie de dragoste, fata iubită polarizează toate gândurile și emoțiile tânărului îndrăgostit. Ea este aceea care sugerează iubirea împlinită, fericirea celor doi îndrăgostiți integrate în ritmurile armoniei universale.
Titlul este alcătuit dintr-un substantiv comun „dorința”, care derivă din cuvântul specific românesc „dor” (stare sufletească a celui care tinde, râvnește, aspiră la ceva; năzuință, dorință), intraductibil în alte limbi, cu toate semnificațiile lui. Titlul transpune sugestiv conținutul liric al operei, dorința arzătoare a poetului de a-și revedea persoana iubită, de-a visa un vis ferice împreună, vrăjiți de farmecul iubirii și încântați de frumusețea naturii.
Poezia este alcătuită din șase strofe a câte patru versuri fiecare; ritmul este trohaic, iar măsura este de șapte-opt silabe; există o singură pereche de rime, deoarece versurile sunt percepute în rostire ca distihuri ample, de 15 silabe. Simplitatea și naturalețea limbajului dă mai multă expresivitate și limpezime ideii poetice. Jocul consoanelor și al vocalelor în alternanțe subtile realizează un efect euforic remarcabil.
Creația cuprinde două spații: cel exterior, real, al naturii și spațiul interior, imaginar, al emoției poetului. Iubirea celor doi protagoniști este plasată într-un tărâm de basm. Cadrul natural, de o frumusețe fascinantă, vibrează la emoția poetului, devenind dintr-un simplu cadru al iubirii, un confident și un ocrotitor al gândurilor. Natura dobândește astfel însușiri umane, este personificată.
Verbul Vino, la modul imperativ, cu care debutează opera, dă tonul dezvoltării întregului text, accentuând ideea exprimată în titlu, aceea a chemării la iubire. Personificarea izvorul tremură face legătura între emoția creatorului și apă; fiorul iubirii este receptat și de mediul înconjurător. Personificarea Crengi plecate o ascund creează un cadru intim pentru cei doi îndrăgostiți unde pot să-și consume dragostea, feriți de ochii curioșilor.
Poetul lasă fantezia să contureze această întâlnire pe care o dorește și la care visează, redată în plan expresiv prin modul conjunctiv sau timpul viitor al indicativului, ca verbe ale posibilului: să alergi, să-mi cazi, să desprind, vom fi, or să-ți cadă, vom visa etc.
Așteptarea iubitei îl determină să-și imagineze emoția întâlnirii. Bucuria revederii este ocrotită de liniștea tainică a naturii și amplificată de senzația rupturii de lume într-o apropiere înfiorată a celor doi îndrăgostiți: Vom fi singuri-singurei,/Iar în păr înfiorate/Or să-ți cadă flori de tei. Motivul florilor de tei căzute în părul iubitei sunt ca o binecuvântare a iubirii. Ele sunt personificate (înfiorate) ceea ce sugerează că emoția eului liric a fost transmisă și naturii înconjurătoare. Teiul reprezintă un simbol eminescian, care creează prin mireasma lui, o imagine olfactivă de vis.
A patra strofă conturează portretul iubitei: Fruntea albă-n părul galben. Epitetul cromatic alb exprimă puritatea, dar și gingășia și finețea. Însetat de iubire, creatorul vede buzele dulci ale iubitei ca pe o pradă cu care să-și potolească dorința arzătoare de iubire.
Iubirea celor doi îndrăgostiți apare într-o stare de fericire deplină, care se prelungește sub forma somnului și a visului ferice: Vom visa un vis ferice. Această fericită îngemănare prin iubire a celor două suflete își găsește ecou în natură: Îngâna-ne-vom c-un cânt/ Singuratice izvoare,/ Blânda batere de vânt; izvorul prin susurul său, adierea vântului creează o imagine auditivă suavă, un fundal prielnic visului.
Creatorul dorește să prelungească această clipă magică în eternitatea naturii, să înveșnicească iubirea în sânul codrului: Adormind de armonia/ Codrului bătut de gânduri. Moartea își pierde aspectul sumbru, ea despovărează sufletele și proiectează în veșnicie fericirea unică a iubirii. Locuțiunea adverbială rânduri-rânduri accentuează ideea stării de fericire, stare pe care creatorul vrea să o păstreze veșnic, în mijlocul frumuseții și purității naturii.
Comuniunea cuplului cu natura este deplină în trăirea până la extaz a acestui vis ferice.
Dorința
Vino-n codru la izvorul
Care tremură pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.
Şi în braţele-mi întinse
Să alergi, pe piept să-mi cazi,
Să-ţi desprind din creştet vălul,
Să-l ridic de pe obraz.
Pe genunchii mei şedea-vei,
Vom fi singuri-singurei,
Iar în păr înfiorate
Or să-ţi cadă flori de tei.
Fruntea albă-n părul galben
Pe-al meu braţ încet s-o culci,
Lăsând pradă gurii mele
Ale tale buze dulci…
Vom visa un vis ferice,
Îngâna-ne-vor c-un cânt
Singuratece izvoare,
Blânda batere de vânt;
Adormind de armonia
Codrului bătut de gânduri,
Flori de tei deasupra noastră
Or să cadă rânduri-rânduri.
