Titlul: Enigma Otiliei
Autor: George Călinescu
Editura: Agora
An apariție: 2018
Număr de pagini: 431
O enigmă
Povestirea.Conflictul
O idilă fără happy-end
Doi jucători condimentează paginile cărţii
Avocatul Stănică, un caz forte
Note de cititor
Otilia, o tânără enigmatică
Repere pentru BAC
Anul 1938 a fost, pentru celebrul literat român George Călinescu (1899-1965), unul prolific, elocvent pentru activitatea sa literară şi editorială. Este bine ştiut faptul că s-a exprimat ambivalent şi cu egală forţă creatoare atât în domeniul criticii literare cât şi al ficţiunii. Studiul literar nu este nicidecum arid, iar creaţia artistică dezvăluie un scriitor cu program. Expresia roditoare, originalitatea sunt atribute în care recunoşti vivacitatea aceleiaşi personalităţi fecunde. Criticul pare a purta patrafirul oficiantului peste straiul unicat al scriitorului, participând împreună la ceremonia de celebrare a creaţiei literare.
Revenind la anul de referinţă şi de interes pentru această recenzie, 1938, atunci publica „Viaţa lui Ion Creangă”, „Enigma Otiliei” şi ediţia a treia, revăzută şi completată cu aparat critic, a studiului „Viaţa lui Mihai Eminescu”. Altfel spus, romanul „Enigma Otiliei” tradus în mai multe limbi de mare circulaţie, una dintre operele reprezentative pentru activitatea sa de scriitor, este flancat editorial de două lucrări de studiu literar. Cu trei ani înainte, finaliza şi oferea publicului primele două volume dintr-o amplă lucrare: „Opera lui Mihai Eminescu. Cultura. Descrierea operei” (1935), iar, la trei ani după, desăvârşea contribuţia sa la studierea literaturii române, în diferitele ei etape de evoluţie, printr-o lucrare grandioasă „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” (1941).
Despre titlul cărţii George Călinescu mărturisea: Voisem să numesc cartea „Părinţii Otiliei”, dar editorului i s-a părut mai sonor titlul „Enigma Otiliei”. Aşadar…
O enigmă
Sub acţiunea echivocului, dezorientării, imprecisului, derutei, improvizaţiei precipită substanţa romanului „Enigma Otiliei”. Pe suprafaţa fluidului narativ aparent inexpresiv pluteşte monoton cititorul, într-o călătorie în timp, prin lumea mică, burgheză, a unui sat mare ce era atunci, adică în anul 1909, capitala. Romanul aduce, în prim plan, în manieră realistă, o clasă socială urbană, în plină ascensiune în secolul XIX, în Europa. Dornică să se exprime întreprinzător, burghezia este reprezentată prin oameni competitivi, creativi, îndrăzneţi, care au strâns capital prin forţe proprii în domeniul industrial, comercial şi bancar, având ca puncte de reper dezideratele Revoluţiei Franceze (1789-1799).
Cum se prezintă această clasă socială pe teritoriul României, la început de secol XX? În paginile cărţii, scriitorul îi alege ca reprezentanţi burghezi ai meleagurilor autohtone pe descendenţii unor imigranţi greci şi albanezi care au făcut avere. Ei par a trăi de-acum în umbra unor vremuri glorioase. Entuziasmul şi curajul sunt calităţile burgheziei, dar natura umană poate scoate la iveală şi reversul acestor calităţi în manifestări de individualism violent şi rapace, având drept unic scop îmbogăţirea. În carte apar tare umane, doar posibil amplificate de un sistem care prezintă defecte endemice. Tendinţa burgheziei bucureştene e de paradă, imitaţie, kitsch, aspectul e fals, fondul cultural precar, valoarea autentică sufocată sau trimisă indirect în exil, către meleagurile din apus.
Ce ar putea să se întâmple? Cu siguranţă nimic ieşit din comun alături de personaje care nu fac valuri, parcă decupate după conturul vieţii cotidiene. Al vieţii cotidiene din totdeauna. Iar acest „din totdeauna” introduce ideea de „mereu de actualitate”.
În vitrina vidată de suflu vital, cu personaje saturate, împăiate, acţionate mecanic, pedant, paralizant, cu automatisme în vorbe şi manifestări, pătrund altele dinamice, voluntare, în care viaţa capătă ţel, are opţiune, se exprimă în bine sau în rău, dar mai ales cu orice preţ, dobândeşte expresie. George Călinescu ne invită parcă să privim la spectacolul micii sale urbe bucureştene, al furnicarului burghez, să ne antrenăm în confruntarea dintre cele două categorii de personaje, fără să judecăm, deşi de multe ori de-a lungul sutelor de pagini ale cărţii suntem tentaţi să o facem, ci să observăm, să constatăm şi să medităm asupra existenţei, imuabile în esenţe, tulburată oarecum doar la suprafaţă de tot felul de exprimări, care mai de care mai bizare. Deznodământul pentru cele mai promiţătoare dintre personajele cărţii, pentru cele care îşi croiesc un drum în viaţă, vine cu împlinirea voinţei, cu acea satisfacţie a lucrului bine făcut, căutat cu perseverenţă, calculat îndelung, muncit, dar nicidecum cu fericire, cu exuberanţă, cu bucuria simplă de a trăi. Şi totuşi nu cumva ar trebui să căutăm fericirea? Oricum să nu ne mulţumim cu jumătăţi de măsură? Iată enigma pe care fiecare dintre cititori trebuie să o desluşească.
— Vom tăcea, delira Felix, dar ne vom socoti logodiţi şi, când vom fi liberi, ne vom căsători. Voi deveni mare, bogat, pentru tine, şi tu vei urma Conservatorul.
Otilia oftă.
— Ce visuri frumoase îmi spui! Nu prea cred în astrul meu. Aş dori din toată inima să fii fericit… cu mine. Înapoi la începutul paginii
Povestirea.Conflictul
Primele pagini ale romanului ne fac cunoştinţă cu Felix, un tânăr orfan care începe aventura vieţii lui, venind din Iaşi la Bucureşti, să-şi continue studiile, să devină medic. În oraşul molcolm, al celor şapte coline, junele văzuse lumina zilei în familia medicului militar, Iosif Sima. Primise o educaţie aleasă, crescuse prin internate şi pensioane, dar îi lipsea afecţiunea maternă. Pe mama sa nu prea o regăsea printre amintiri pentru că fusese o fire bolnăvicioasă, iritabilă şi murise când el era doar un băieţandru, la şcoala primară. Destinul său urmase până atunci planul bine croit al tatălui care avea prevăzut pentru el până şi ceva care să-i asigure independenţa financiară în cazul decesului său. Într-adevăr, după o boală lungă şi plictisitoare, medicul militar îl lăsă singur pe lume, dar cu o casă „cam veche şi solidă” pe strada Lăpuşneanu, în Iaşi, şi o rezervă frumuşică de bani.
Dar cum nimic nu e perfect, între el şi planurile de viitor ale tatălui său, între el şi ambiţia sa de a face o carieră în medicină, vor sta pe parcursul romanului mai multe neajunsuri. Tânărul era încă minor, majoratul fiind împlinit în acele vremuri la douăzeci şi unu de ani (nu se specifică, dar după împlinirea vârstei de douăzeci de ani, tânărul aştepta în câteva luni majoratul). Felix nu are experienţă de viaţă şi riscă să alunece în urzeala complicată a unor rude meschine cărora tatăl său, neinformat şi fără alte opţiuni, le-a încredinţat tutela şi administrarea averii părinteşti până la majorat. În cele din urmă, voinţa şi ambiţia se vor impune şi îl vor conduce pe Felix spre succes, reuşind să dobândească prestigiul unui specialist renumit, cu o carieră universitară strălucită.
Până atunci, cititorul asistă la încercările prin care trece şi se afundă împreună cu el în promiscuitatea unui lumi aprige în preocupări mărunte.
Constantin Giurgiuveanu (Moş Costache) era unchiul-tutore şi administratorul bunurilor lui Felix până la majorat. Bătrânul locuieşte într-o casă trainică cu aspect pretenţios, dar lipsită de originalitate, din strada bucureşteană Antim, într-o zonă mai retrasă a capitalei. Construcţiile de aici imitau grandoarea arhitecturii clasice într-un amestec ridicol cu elementele gotice, în fapt reprezentând o caricatură în moloz a unei străzi italiene. Unchiul şi fata vitregă a acestuia, Otilia Mărculescu, erau singurele rude din Bucureşti de care Felix îşi amintea vag.
Moş Costache provenea dintr-o familie bogată de macedoneni, de peste Dunăre, prigoniţi de turci şi stabiliţi pe lângă Giurgiu, unde mai mulţi fraţi au cumpărat moşie mare.
Ulterior, tatăl lui Moş Costache s-a rupt de moşie şi a cumpărat mai multe case. Şi într-adevăr bătrânul dispunea de multe proprietăţi pe care le închiria. De la mama Otiliei a primit, fără acte, bani, pe care i-a întrebuinţat, după bunul plac, în afacerile lui. Deşi se cuvenea să se simtă obligat moral faţă de soţia decedată, să-i facă un rost fiicei acesteia, prin testament, sau printr-o depunere într-un cont bancar a unei sume de bani, Moş Costache amână indecis să acţioneze în beneficiul fetei sale vitrege, Otilia.
Lipsită de resurse nu era nici sora unchiului, Aglae Tulea. Aceasta însă avea trei copii, trei tineri, Titi, Olimpia şi Aurica, şi se vede obligată, mai mult de ochii lumii, să le facă un rost. Situaţia femeii se complică şi din cauza firii instabile a soţului ei, Simion, cu care se poartă tiranic, acuzând amintirea unor greşeli din tinereţe ale acestuia. Bărbatul îşi pierde încet, dar sigur, nu doar statutul, veniturile şi rosturile – confiscate rând pe rând de soaţa sa despotică – ci şi minţile. Aglae nu-şi tratează diferit nici copiii. Ei sunt fiecare la mâna mamei lor dominatoare. În special e vizat Titi, un semidoct în ale artelor plastice, un idiot incorigibil, veşnic persecutat de profesori, veşnic ocolit de oameni şi noroc, pentru care mama ştie întotdeauna ce e mai bine. În viziunea mamei, fetele sale ar trebui să fie capabile să îşi facă singure o situaţie prin măritiş, dar nu în felul Olimpiei, care dă naştere unui copil fără să fie căsătorită şi forţează familia Tulea la cheltuială. Aurica are în jur de treizeci de ani şi este disperată să se mărite. Această fixaţie i se întipăreşte pe chip, în vorbă şi comportament, o face să fie rea şi invidioasă pe orice fată care se căsătoreşte înaintea ei. Pe rând, copiii arată semne de degenerare: debilitate mintală, frustare sexuală, la Titi, îmbătrânire precoce, la Olimpia, devenită soţia placidă, fără chef, sau, la Aurica, fata bătrână care se schimba în chip sinistru şi fiecare prefacere o arunca înspre bătrâneţe, cu toate fardurile ei.
Între frate şi soră, cu gospodării învecinate, este în desfăşurare de ani buni un război psihologic, pe alocuri chiar fizic, cu strategii, ambuscade, ciocniri comice pentru avere. Amândoi avari, amândoi rapace, se studiază, se suspectează, se înveninează şi apoi trec la acţiune pe viaţă şi pe moarte. La mijloc sunt copiii, contaminaţi de ura celor doi, învrăjbiţi unii împotriva altora, fără scăpare.
În atmosfera acestei familii intră Felix şi gravitează cu scopuri şi motivaţii diferite: un vârstnic moşier plin de rafinament, Leonida Pascalopol, prieten a lui Moş Costache, şi un tânăr avocat cu ambiţii mari, Stănică Raţiu, ginerele Aglaei şi soţul Olimpiei. Unul o vizează voalat pe Otilia, pupila lui Giurgiuveanu, iar celălalt urmăreşte averea lui Moş Costache. Înapoi la începutul paginii
O idilă fără happy-end
Felix se îndrăgosteşte iremediabil de Otilia, în viziunea sa o fată enigmatică, superioară, pe care încearcă să o protejeze odată ce îi află situaţia, asemănătoare cu a lui. Aveau cam aceeaşi vârstă şi amândoi erau orfani. După moartea mamei, Otilia rămâne în grija lui Moş Costache, tată vitreg. Acesta din cauza dispreţului profund faţă de orice idee de legalitate, a spaimei fundamentale faţă de sora sa, Aglae, şi a avariţiei, neglijează orice demers de a o adopta pe Otilia sau de a-i face o situaţie prin testament.
Cu alte cuvinte cei doi tineri sunt toleraţi sub acoperişul lui Moş Costache, care se arată stăpânitor peste destinul lor. Nu din răutate, pentru că le arată afecţiune, ci pur şi simplu ca o consecinţă a zgârceniei şi a unei rigidităţi patologice.
Cei doi sunt umiliţi de nenumărate ori, sunt ameninţaţi de răutatea fără cusur a Aglaei, baba absolută. Femeia păzeşte precum o gorgonă averea bătrânului. În lipsa unui testament care să indice un moştenitor indezirabil, ea va dobândi întreagă averea fratelui său la moartea acestuia. De altfel are convingerea că i se cuvine fără drept de apel. Proprietăţile, bunurile şi banii lui Costache aparţin familiei şi în familie trebuie să rămână, nu pot fi înstrăinate.
Cu o maturitate dezarmantă, antrenată de traiul alături de o familie meschină, cu o gândire lucidă, capabilă de autoanaliză ce uimeşte în cazul unei fete exuberante, ştrengare ca ea, Otilia intuieşte corect că nu va putea fi fericită alături de Felix şi nu-l va putea face fericit. Se consideră o fire mult prea capricioasă, neascultătoare, neîncrezătoare, avidă de lux şi atenţie, frivolă, independentă, cu alte cuvinte, departe de obiectivele austere, grave ale tânărului căruia îi proiectează un viitor strălucit în medicină.
Până atunci, este dispusă să-i poarte o afecţiune maternă, îl ajută în orice situaţie, face rost de bani şi cărţi de studiu pentru el.
În cele din urmă Felix va trebui să accepte dragostea Otiliei aşa cum i-o dă ea, nu cum visează el. Nici Otilia nu are de ales pentru că tânărul, încă imatur, nu-i inspiră mai mult decât ambiţie şi scopuri precise, nicidecum un ideal care să merite exuberanţa ei. Până la final se încredinţează realist că nu pot clădi un viitor împreună şi pleacă sau, mai bine zis, după ce se asigură că Felix îşi poate purta singur de grijă, îl eliberează.
Fiind frumoasă, educată şi inteligentă face un mariaj avantajos, dar mai ales protectiv faţă de firea ei independentă şi mândră, alături de Pascalopol, iar drumurile celor doi tineri se despart pentru totdeauna. Erotismul nu va trece dincolo de barierele imaginaţiei, iar iubirea lor nu va depăşi graniţa devotamentului, nezdruncinat în ciuda tuturor răutăţilor. Nici fericirea lor nu iese din zona de confort personal, fiind conştienţi (cel puţin Otilia) că pentru o dragoste mare e nevoie de mai mult, de riscuri şi depăşiri, pe care nu pot sau nu vor să şi le asume. Înapoi la începutul paginii
Doi jucători condimentează paginile cărţii
Dacă în cazul celor doi îndrăgostiţi, Felix şi Otilia, sintagma „totul sau nimic” este cea definitorie, dacă perechea Moş Costache-Aglae este într-o competiţie care măsoară valori ale aceloraşi trăsături – avariţie, lăcomie, contururile clare se pierd în cazul a două personaje seducătoare: Leonida Pascalopol şi Stănică Raţiu. Sunt aceştia personaje pozitive sau negative? Mai degrabă am putea afirma că sunt catalizatori, instigatori, complici, clandestini. Cele două personaje masculine par complicate, contradictorii şi de aceea poate mult mai enigmatice decât personajul care dă titlul cărţii.
Moşierul Pascalopol are o nobleţe sufletească şi materială care intervine salvator în multe situaţii, dar nu este întru totul dezinteresată, pe când avocatul Stănică condus de interese pecuniare, intervine scrupulos, indignat de caracterul oamenilor, când te aştepţi mai puţin: În fond, el era un sentimental cu instincte casnice, bucuros de a se vedea inconjurat de o numeroasă familie. Din păcate, sentimentalismul lui familial se complica cu o mare lăcomie de a-şi face o situatie prin familie, de a moşteni, de a căpăta.
Unul e rafinat, versat, blazat – Pascalopol, celălalt – Stanică – versatil, dinamic, nu se înşeală în ceea ce priveşte caracterul oamenilor din jur, dar îi tratează egal, conform intereselor lui. Nimeni şi nimic nu-i poate îngrădi îndrăzneala, deşi în obrăznicia şi faptele lui imorale nu are gusturi criminale ci doar oportunităţi. El remarcă dezgustat despre soacra lui Aglae: Asta n-are nimic sfânt. Bărbat, frate, toţi-s fleac pentru ea. Ambiţioasă şi veninoasă, însă uită că din cauza neglijenţei sale, copilaşul lui, Aurel (Relu), pe care îl pomeneşte neconsolat şi patetic, ori de câte ori are ocazia, a căzut pradă bolii şi decesului.
Atât Leonida Pascalopol cât şi Stănică Raţiu, chiar dacă par la poluri opuse, motivaţi diferit, sunt la a doua şansă, în expectativă, îşi joacă ultima carte, derutează. Sunt dispuşi să aştepte oricât pentru obiectivele lor, să facă orice, de a se pune în tot felul de ipostaze care mai de care mai bizare, înjositoare, comice, pentru a da lovitura, de a ţinti fericirea sau cel puţin semnificaţia pe care o dau, fiecare din ei, fericirii lor. Cei doi par a câştiga simpatia autorului, dar şi a cititorului prin faptul că spre deosebire de celelalte personaje cel puţin încearcă, se străduiesc deşi nu depăşesc etapa unor personaje mimetice, superficiale – Pascalopol mimează generozitatea, Stănică, interesul legitim. Un surogat, o poză este idealul pe care îl revendică fiecare, din care nu lipsesc elocvenţa, în cazul lui Pascalopol şi fanfaronada, împăunarea, în cazul lui Stănică. La prima vedere aceste două personaje par mobile, însufleţite de o cauză, dar ele graviteză de fapt în jurul unor concepţii fixe pe care le denaturează în chip absolut. Pascalopol amăgeşte până şi cititorul, invocând sentimente paterne (exemplar expuse ca să-l emoţioneze pe Felix în câteva întrevederi), revendicându-le de fapt pe cele ale unui bărbat de cincizeci de ani pentru o tânără de nouăsprezece ani, pe care cu timpul din fiică, o vede ca pe idealul lui feminin: Dacă Dumnezeu mi-ar fi dat libertatea să-mi fac femeia cum vream eu, aş fi făcut-o ca pe domişoara Otilia. Idealul acesta este ridiculizat la final, redus la dimensiunile unei mici satisfacţii în viaţa unui om singur, întârziat în fericire, a unui viţiu sentimental. Otilia acceptă, în lipsă de altceva, căsătoria cu Pascalopol, dar îl părăseşte apoi pentru un conte de prin America Latină. În egală măsură şi sentimentul paternităţii ne apare trist aspectat. Poate ar fi fost şansa reală a Otiliei (Poate că Pascalopol ar vrea să mă adopte.), care altfel rămâne un mic viţiu sentimental.
Mai puţin subtil, dar la fel de derutant se prezintă Stănică, cel în care coexistă sentimentul întreprinzător şi familist cu vânătorul de familie pentru avere. Pentru el căsătoria calculată milimetric cu Olimpia, despre care strânsese multe informaţii înainte de abordare, nu-l mai satisface şi în felul acesta se consideră un sacrificat, un neconsolat, jerfit pe altarul familiei şi al liberei iniţiative (nu apelează la rudele sale, ci, aşa cum am amintit, acţionează pe cont propriu). În cazul său finalul romanului aduce sporirea averii, dar şi devalorizarea concepţiei de familie şi de antreprenoriat. Aceasta din urmă ar trebui întemeiată pe o idee entuziastă şi multă muncă de care eroul fuge ca de ciumă. Înapoi la începutul paginii
Avocatul Stănică, un caz forte
Stănică Raţiu este un personaj memorabil în literatura română. Îşi încearcă neobosit norocul, se repliază rapid după orice eşec şi recuperează teren faţă de ţinta finală: marea lovitură. Până atunci, fără nicio jenă cere bani – mai mulţi sau mai puţini – de la oricine îi iese în cale, pe motiv că are o meserie nu prea căutată şi nu găseşte, cu avocatura, foarte uşor o slujbă, clienţi.
În realitate, face parte dintr-un neam numeros, unit, prosper, în care căsătoria bărbaţilor era condiţionată numai de avere. El nu apelează prea mult la rudele sale de sânge, deşi ar putea, sperând să le demonstreze că are spiritul întreprinzător apreciat atât de mult în familie. Ce înseamnă spirit întreprinzător pentru el? Orice acţiune care în vorbă pare un dificil caz de avocatură, iar în fapte nu depăşeşte acţiunile unui profitor, ale unui arivist. Armele sale sunt vorbele, formulate în delaţiuni şi mistificări. Şansa sa este admiraţia oamenilor din jurul său pentru astfel de oameni „de cuvânt”.
Îngurgitează lacom date de tot felul de la rude sau cunoştinţe, apoi consumă mari energii pentru a le mixa mental în alt fel, defecând verbal în faza finală o turuială nesfârşită de născociri injurioase despre fiecare. În fapt cu acest balast otrăvitor le hrăneşte celorlalţi temerile maladive, frisonul suspiciunilor precum o uzină performantă de fabricat uneltiri, intrigi. El însuşi nu poate crede că oamenii din jurul său sunt capabili de mai mult. De pildă, Otilia nu este, pentru el, mai mult decât o tânără oportunistă şi avidă de înavuţire, trăind senzaţia că îi seamănă mult şi propunându-i, undeva în evoluţia romanului, chiar căsătoria, deşi el era însurat cu Olimpia Tulea.
După vizitarea moşiei lui Pascalopol din Bărăgan de către cei doi tineri orfani, Felix şi Otilia, Stănică o anunţă pe soacra sa Aglae, cum că a aflat de la contabilul lui Pascalopol că Otilia s-ar fi logodit cu moşierul ca mai târziu să susţină că Felix trăieşte cu Otilia şi amândoi îi folosesc averea lui Pascalopol. Nici scenariul unei iminente adopţii a Otiliei de către Moş Costache nu este ţinut secret multă vreme, spre scandalizarea Aglaei. Felix este un băiat bun, de pus la rană, care ar trebui ferit de serviciile unei curtezane de lux, Georgeta, pe care tocmai Stănică i-o plasează, pentru ca apoi Felix să-i fie descris femeii ca un afemeiat cu scopuri josnice.
Orice manevră care să prevină sau să provoace, după interes, o acţiune, o reacţie din partea celorlalţi este folosită fără remuşcări, procese de conştinţă sau vanităţi de reputaţie. Stănică doreşte să-şi arate utilitatea în faţa Aglaei, să-i câştige încrederea, nu pentru că o considera demnă de respect, ci pentru că în acest fel, va primi aprobarea să se infiltreze în casa lui Moş Costache, pe care bâtrâna o păzeşte de oricine. La final, tocmai Stănică Raţiu, mâna dreaptă a Agalei, îl deposedează pe bătrânul avar de o sumă frumuşică de bani, provocându-i un atac fatal acestuia. Devine bogat, divorţează de fiica cea mare a Aglaei, căsătorindu-se tocmai cu sprintena Georgeta, curtezana, şi face carieră în politică, având „protectori asidui”. Înapoi la începutul paginii
Note de cititor
În ceea ce mă priveşte am urmărit cu interes nu acţiunea cărţii, ci aventura construcţiei acestui roman aşezat sub semnul enigmei, care schiţează portrete memorabile de personaje. Paginile cărţii nu atrag prin acţiune şi suspans însă te simţi la fiecare rând un detectiv gata să rezolve un caz. Fie că te pui în locul lui Felix, fie că intri în rolul lui Stănică, de exemplu, un puzzle te motivează să mergi mai departe. Care piesă lipseşte? Felix caută să o înţeleagă pe Otilia, Stănică să afle unde ascunde Moş Costache banii, intuind corect că dezlegarea acestei probleme poate să-l facă bogat. Felul cum sunt construite şi dispuse personajele pe tabla de joc a cititorului, m-a fascinat, m-a captat cu totul. Sunt acolo personaje care nu fac altceva decât să valorizeze prin comparaţie portretul altora. Titi, Olimpia şi Aurica Tulea sunt în antiteză cu Felix şi Otilia. Cele trei personaje nu au o viaţă proprie, mereu dictată de comparaţia cu ceilalţi, mereu influenţată de deciziile Aglaei. Mai sunt cele cu structuri rudimentare, pe care le poţi demonta ca pe o jucărie, odioase, înspăimântătoare: Aglae, Moş Costache. Sunt intermediarii, jucătorii, Pascalopol şi Stănică, şi mai sunt cei doi tineri, care pierd statutul şi consistenţa unor personaje centrale veritabile: Felix şi Otilia (Felix şi Otilia sunt acolo în calitate de victime şi de termeni angelici de comparaţie, afirma George Călinescu).
Continuând ideea, simt cum mă pândeşte din partea voastră o curiozitate ironică. Până la urmă, am lecturat cu plăcere un roman despre care s-au emis atâtea puncte de vedere, ultraanalizat, prezent şi ca material de studiu în programa şcolară? Pentru mine, personal, orice lectură, chiar şi la a doua citire în cazul „Enigmei Otiliei”, un titlu clasic, este o experienţă diferită. O pot lega de stări, de senzaţii, dar şi de altceva mai puţin emoţional, un proces de organizare mentală şi apoi culturală a materialului. Au fost multe dificultăţi. O primă senzaţie la reluarea unui volum cu multe pagini, cum e „Enigma Otiliei” a fost de descurajare. Apoi, paginile cărţii, deşi am făcut o călătorie în timp la începutul secolului trecut, nu m-au invitat la evadare din realitatea cotidiană, în atmosfera unui ev apus idilic. Maniera realistă în care este scris romanul m-a făcut să strâmb din nas, pentru că nu e confortabilă, iar ţesătura de intrigi dificil de urmărit, cu tot concursul comic sau grotesc al personajelor. Talentul scriitorului de a dubla miza şi a impune cititorului un efort etic de atenţie critică şi autocritică este foarte solicitant. Înapoi la începutul paginii
Otilia, o tânără enigmatică
Am sperat cu alte cuvinte, la un personaj care să salveze situaţia şi nu am găsit. Atitudinea Otiliei e singura care, prin abnegare pare a fi justă, deşi m-a demoralizat, în primă fază. Ea leagă iubirea de sentimentul trăirii sufleteşti, al fericirii, al libertăţii împărtăşite.
În sfârşit, Felix, eu aş vrea să înţelegi că eu în tine caut mai mult decât un june frumos şi un adorator, eu caut marele prieten, care să mă stimeze cum nu m-a stimat nimeni şi să-mi iasă în cale atunci când voi fi nevoită să plec în lume. Căci, Felix, va veni o vreme când voi fi singură, îngrozitor de singură.
Mi-a fost greu să înţeleg. Fata refuză însă, cu eleganţă, supa de himere, idealizante sau tenebroase, după caz, din care se hrănesc toate personajele cărţii, chiar şi adoratorul ei, Felix. Se abţine conştient să nu alimenteze cu vise sentimentul său de fericire, de bucurie spontană de a trăi, amăgindu-se inutil. Intuieşte corect cum să salveze intactă ideea de inocenţă, de joc, printr-o renunţare lucidă. Deşi pare tragic, lamentabil, este de preferat unei decepţii.
Pentru ca să dispun ca cititor de un personaj feminin împlinit care să mă împace sufleteşte, m-am surprins că tot ce pot face este să mă împac cu acest personaj aparent enigmatic, care renunţă în ultimul moment la titlul de regină. Pentru o Julietă modernă, era nevoie de o pereche masculină entuziastă, solară, avântată sufleteşte, deschisă către ideal, când ea se va simţi îngrozitor de singură, într-atât încât să nu-şi mai ajungă sieşi. Ori cuplul romantic Felix–Otilia eşuează pe mâna conformistă a lui Felix, cum s-ar spune, şi cu aportul celorlalţi. Este confiscat din faşă de mediul social fără apetenţă la valori superioare, teleghidat de ambiţie, în cel mai bun caz (Felix), sau de avariţie, lăcomie, complicitate, parvenire, în cel mai rău caz (Moş Costache, Aglae, Pascalopol, Stănică).
Dacă cititorul prizează situaţia în care este motivat de personaj, această carte nu este pentru el. „Enigma Otiliei” este romanul în care cititorul va trebui să-şi motiveze personajul, să nu rămână la faza de proiect. Eu m-am simţit frustată de experienţa întreagă a Otiliei, părându-mi un personaj livresc, care previne, nu experimentează, care induce un mesaj cititorului, nu îl exemplifică. M-am întrebat cum putea fi sigură de eşecul relaţiei cu Felix dacă nu a mers până la capăt, nu şi-a asumat experienţa mariajului?
Încadrarea realistă a romanului a obligat scriitorul la un portret feminin radios, dar fabricat versosimil. Ca o pată de culoare pe un fundal tern, ca un mijloc stilistic util comparaţiei. Vectorii socialului burghez românesc, tare în declaraţii, corigent în fapte, îi ratează evoluţia, fără însă a compromite unda de inefabil, magnetismul feminin al personajului. Fata dispune de libertate de alegere, dar nu are opţiuni, iar perioada de înflorire a unei femei, după cum susţine, este foarte scurtă. Otilia ştie cum să menţină exemplar aura de mister feminin, între fragilitate şi putere, apoi să o folosească fără greş. După cum afirma ea Noi, fetele, Felix, suntem mediocre, iremediabil mediocre, şi singurul meu merit este că-mi dau seama de asta. Nu riscă matrimonial, evită locurile comune, dar nu depăşeşte nici sfera convenţionalului, impusă de context şi determinată de anumite coordonate ale existenţei feminine. Lipsa de prejudecăţi e mai degrabă apanajul unor personaje feminine de tipul libertinei Georgeta, iar experimentele, atributele altora evocate în carte, femei „cu inteligenţă virilă”, precum iubita unui liber-cugetăror ca Weissmann, sau colegele de facultate ale lui Felix.
Până la urmă Otilia este un produs al creatorului ei, cenzurat în manifestări de exigenţele estetice ale acestuia. Este credibilă dar lineară, nicidecum cu o consistenţă umană convingătoare. Are o atitudine senină în faţa destinului, deşi o dobândeşte după o evaluare lucidă şi, bănuim, dureroasă. Nu persistă în marasm sau nemulţumiri. În caz contrar ar fi putut ajunge să-i semene Aglaei sau Auricăi. Am avut senzaţia că oricum zbuciumul existenţial în creaţia feminină nu i-ar fi folosit scriitorului în proiectul său. El doreşte, posibil, de la cititor, tentat precum personajele cărţii să dezbată interminabil despre enigmatica femeie, Otilia, de a simţi ceea ce nu-i este îngăduit să simtă Otiliei, personajul care ne transmite fiorul libertăţii, al armoniei într-o lume aridă, nesimţitoare.
Rămâne deci fiecărui cititor misiunea de a nu cădea în capcana mizantropiei, senzaţia cea mai puternică la finalul lecturii, după ce parcurge o abordare atât de lucidă a materialului uman din partea romancierului. De a-şi găsi entuziasmul şi energia unei vieţi interioare autentice, de a nu se comporta, cu alte cuvinte după modelul personajelor din roman.
Otilia pare pe tot parcursul romanului o floare adevărată într-o glastră de flori artificiale. În ultimele paragrafe ale romanului portretul Otiliei de peste ani, dintr-o fotografie la care priveşte Felix, nu este ofilit ci standardizat, uniformizat: Femeia era frumoasă, cu linii fine, dar nu era Otilia, nu era fata nebunatică. Un aer de platitudine feminină stingea totul. Avusese dreptate fata: „noi trăim decât cinci-şase ani!
Aşa am perceput eu mesajul scriitorului, ca pe un îndemn la o viaţă superioară, o renunţare la iluzii îmbătătoare şi vanităţi bine ascunse. Pentru că surprindem ochiul ager şi sfidător al scriitorului care le descoperă în fiecare din noi, când ne aşteptăm mai puţin. Înapoi la începutul paginii
Repere pentru BAC
După efectele subiective ale romanului, m-am recules lent şi mi-am impus şi o experienţă de analiză şi sinteză literară, motivată şi de recenzia pentru blog. A fost o etapă într-adevăr foarte interesantă pentru că în privinţa aceasta demersul cititorului este sprijinit de un material de documentare vast.
Celor care se pregătesc pentru bacalaureat, le recomand în primul rând să citească romanul şi apoi să stabilească planul unei veritabile lecţii de literatură.
George Călinescu este singurul critic român care a avut geniu, susţine Eugen Simion. Ca observator atent şi avizat al fenomenului literar din România timpului său, el asistă la o etapă foarte dinamică din evoluţia construcţiei romanului autohton. Nu sunt puţini scriitorii români interbelici care se îndepărtează de tematica rurală a romanului tradiţional şi caută să se alinieze la tendinţele novatoare din literatura apuseană, se deschid către mediul citadin şi procedee literare ale momentului. Romancieri precum Marcel Proust, André Gide, James Joyce se regăsesc între modelele de inspiraţie ale unor scriitori români apreciaţi, care modernizează romanul românesc: Camil Petrescu, Hortensia Papadat–Bengescu, de pildă.
George Călinescu consideră prematură această asimilare de metode noi, înainte de a fi valorizată suficient practica romanului realist. Dezideratul său estetic vizează proiectarea în roman a unor lumi de tipuri, a unor personaje etalon pentru o categorie socială sau psihologică, morală, în spiritul romanului clasic. Mizează altfel spus pe căutarea a ceea ce este permanent şi deci mereu actual, esenţial, din punct de vedere moral, în manifestările umane. Îşi construieşte romanele după formula realismului balzacian, inspirată de scriitorul francez Honoré de Balzac (1799-1850), dozând elementele romantice şi moderne, după o reţetă proprie de succes. În concluzie, înnoieşte romanul clasic, asortându-i elemente moderne, exersând cu graţie formula realistă.
Veţi întâlni concret teme specifice realismului: tema moştenirii, a căsătoriei, a relaţiilor de familie, a paternităţii, a condiţiei femeii. Aceste aspecte sunt observate obiectiv de scriitor, aşa cum se prezintă ele în societatea burgheză bucureşteană din prima jumătate a secolului XX. Metoda realist-balzaciană impune scriitorului încadrarea precisă a acţiunii în timp şi spaţiu – acţiunea din romanul „Enigma Otiliei” începe în anul 1909, în Bucureşti, capitala României, iar desfăşurarea faptelor urmează expunerea cronologică pe două planuri: pregătirea lui Felix pentru cariera de medic şi eforturile rudelor lui Moş Costache de a intra în posesia averii acestuia. Scriitorul foloseşte tehnica detaliului pentru a descrie amănunţit arhitectura caselor de pe strada Antim, apoi ne apropie, cu obiectivul său imaginar, de interiorul casei lui Constantin Giurgiuveanu, concentrându-se asupra persoanelor din casă, de la proprietar, la fiica şi invitaţii lui, focalizând asupra fizionomiei, gesturilor. Casa în care intră cititorul, prin personajul martor, Felix, sugerează şi trăsăturile sufleteşti ale personajelor. Scriitorul francez Honoré de Balzac considera că o casă poate fi o carte de vizită grăitoare atât pentru statutul social cât şi pentru stadiul moral al personajului.
Importante sunt şi elementele moderne, dintre care aş menţiona procedeul prin care este realizat portretul Otiliei, pentru care avem la dispoziţie doar punctele de vedere contradicatorii ale personajelor cu care relaţionează fata şi dialogurile cu Felix. Cum percepţia celorlalte personaje despre ea este diferită scriitorul nu are şi deci nu oferă acces direct cititorului la conştiinţa personajului. Procedeul se numeşte: reflectarea poliedrică.
Reţineţi şi că deschiderea şi finalul cărţii par secvenţe identice, dar transmit semnificaţii diferite. Privirile lui Felix de la începutul cărţii caută cu nelinişte casa lui Costache Giurgiuveanu şi ne oferă o viziune asupra acesteia pentru ca la final acelaşi personaj să revadă locuinţa lui Moş Costache. Timpul a trecut şi a lăsat urme, iar personajul şi indirect cititorul se edifică asupra mesajului pe care îl transmite aspectul casei.
Elementele romantice apar în descrierea Bărăganului (odată cu vizitarea moşiei lui Pascalopol de către Felix şi Otilia), în povestea de dragoste infiripată între Felix şi Otilia şi reies şi din folosirea antitezei pe care o veţi întâlni la tot pasul în paginile romanului.
Eu mă opresc aici pentru că am încercat să sintetizez un material vast de documentare şi numeroasele resurse critice privind romanul. Posibil această carte să nu corespundă cu aşteptările voastre afective, dar vă va provoca la o experienţă interesantă de studiu, şi, de ce nu, vă invită la momente de delectare estetică. Cum a fost posibil ca personaje atât de limitate în raport cu un ideal uman, să ofere scriitorului resurse nelimitate în plan estetic? Desigur este la mijloc vocaţia şi virtuozitatea unui autor de mare talent.
Voi reproduce câteva opinii critice la care am aderat. Acestea sunt extrase din „Repere istorico-literare” reunite ca fragmente din mai multe publicaţii, la finalul volumului „Enigma Otiliei” – George Călinescu – Editura Minerva, Bucureşti, 1979, pe care l-am avut la dispoziţie pentru lectură:
Şi totuşi d. Călinescu este un mare, un foarte mare stilist, un maestru al cuvântului, al invenţiei verbale. Este tumultos şi vulcanic. Cuvintele, imaginile, frazele descriptive pornesc ca o irupţie de sondă, ţâşnind fără oprire. Pictează fără să pieptăne. (D.I. Suchianu – L’enigme d’Otilia, în „Le Moment” an VI, nr. 968, 16 mai 1938, p. 1; textul tradus a fost reprodus din „Adevărul literar şi artistic”, an XV, 12 iunie 1938, nr. 914, p. 7.)
Romanul este vorbit în proporţie de şaptezeci şi cinci la sută, şi cu această vorbărie extraordinară, Călinescu a învins cu mare succes, una din cele mai mari dificultăţi ale cărţii sale. […] Cuvinte ca „a revela, obtenebra, petulant, depresiune, convicţiune, dispersiune, relaţiune (povestire), extincţiune, son (sunet), bitum, lamente, dignitate, demoliţiune, abandon agresiv”, în afară de rolul sublinierii caricaturale de care am pomenit mai sus, au rolul de crea un limbaj citadin, cult. (Radu Popescu – G. Călinescu: „Enigma Otiliei”, în „Contemporanul”, nr. 38/520, 21 septembrie 1956, p. 3.)
[…] „Enigma Otiliei” este poate cea mai solidă operă beletristică a lui George Călinescu, reprezentând, pentru mediul citadin românesc, ceea ce reprezintă capodopera lui Rebreanu „Ion” pentru cel rural. Valoarea lui nu stă în noutatea temei neapărat, ci, ca şi la Rebreanu, în soliditatea construcţiei, în ritmul compoziţiei şi în puterea de reprezentare a vieţii, prin suita caracterelor care se mişcă în faţa cititorului cu o aparenţă de adevăr halucinatorie. (Ion Rotaru – G. Călinescu, în O istorie a literaturii române, II, Bucureşti, Editura Minerva, 1972, p. 789-792.)
Puteţi include în bibliografia de studiu:
Alina Panait – „Sinteze complete BAC. Literatura română (Ghid de analize şi comentarii literare”), Ploieşti, 2014
Eugen Simion (coordonator), Florina Rogalski, Andrei Grigor – „Analize şi sinteze literare pentru liceu, scriitori canonici şi opere reprezentative”, Corint, Bucureşti, 2008 Înapoi la începutul paginii
