Titlu: Eminescu, poem cu poem (Doina, Împărat și proletar, Glossă, Epigonii, O, mama…)
Autor: Alex Ștefănescu
Colecție: Eminescu, poem cu poem
Editura: All
An apariție: 2016
Număr pagini: 86
Mihai Eminescu este cel mai valoros poet al neamului românesc, fiind considerat de critica literară ultimul mare romantic universal. Alături de Ion Creangă, Ioan Luca Caragiale, Ioan Slavici, Mihai Eminescu aparţine perioadei marilor clasici ai literaturii române. Poetul a debutat în ianuarie 1866, cu poezia La mormântul lui Aron Pumnul, publicată în broşura Lăcrămioarele învăţăceilor gimnazişti, iar în luna februarie, în revista Familia va publica poezia De-aş avea, urmată de încă cinci poezii: Venere şi Madonă (1870), Epigonii (1870), Mortua est (1871), care sunt primele creaţii tipărite în Convorbiri literare. Singurul volum de versuri publicat antum este intitulat Poezii (1883) şi a apărut sub atenta privire a criticului literar Titu Maiorescu.
Poezia Epigonii aparţine etapei vieneze a creaţiei eminesciene, fiind o artă poetică (specie a genului liric care concretizează un ansamblu de trăsături care compun viziunea despre lume şi viaţă a unui scriitor, despre menirea lui în univers, despre misiunea artei sale într-un limbaj literar care îl particularizează).
Termenul „epigon” îşi are rădăcina în limba greacă veche şi înseamnă „născut după…”. Cu timpul, cuvântul a căpătat conotaţii peiorative (urmaş inferior). După decesul lui Alexandru Macedon, când imperiul s-a destrămat, împărţindu-se în regate stăpânite de generalii săi, acestora li s-a spus „epigonii” deoarece nu au reuşit să egalizeze faptele de vitejie ale înaintaşilor.
În opera eminesciană, termenul îi desemnează pe scriitorii de la sfârşitul secolului al XIX-lea, care sunt catalogaţi drept urmaşi nedemni ai celor care au pus primele cărămizi la temelia literaturii româneşti.
Poemul „Epigonii” este alcătuit din 19 strofe a câte şase versuri fiecare (sextine). Planul compoziţional are la bază procedeul romantic al antitezei dintre prima parte, care este mai amplă şi are un caracter de odă, şi a doua parte, mai restrânsă, cu accente satirice.
Prima parte cuprinde o amplă enumerare a scriitorilor înaintaşi, prezentaţi din profile diferite, de la elogiere până la tente de ironie. Cea de-a doua parte conţine o antiteză, definind trăsăturile divergente ale generaţiilor poetice evocate.
Poezia debutează cu o mărturisire nostalgică a eului liric: „Când privesc zilele de-aur a scripturelor române,/ Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine”. Această afirmaţie este văzută ca pe un pretext literar în vederea evocării poeţilor care „au scris o limbă ca un fagure de miere”. Comparaţia anterior menţionată ne demonstrează că eul liric are o iubire nemărginită pentru ţara lui şi pentru limba română.
La început sunt enumeraţi creatorii mărunţi, glorificaţi nu atât pentru operele lor, ci pentru că sunt autorii primelor manifestări literar-artistice româneşti; apoi, sunt trecuţi în revistă poeţii cu individualitate distinctă, cărora le sunt închinate mai multe versuri sau chiar o strofă. În vârful piramidei este plasată personalitatea cea mai complexă a perioadei preeminesciene, Vasile Alecsandri.
Primii creatori amintiţi sunt prezentaţi cu ajutorul notelor care îi definesc. Astfel, scurtele caracterizări sunt simple constatări ale tânărului poet: „Cichindeal gură de aur”, „Donici cuib de-nţelepciune”, sau „Pann cel isteţ ca un proverb.” La fel este prezentat şi Barbu Paris Mumuleanu: „Mumuleanu, glas cu durerea”, sau Iancu Văcărescu: „cântând dulce a iubirii primăvară”; Prale, Dimitrie Cantemir, Beldiman sau Sihleanu.
Şirul înaintaşilor continuă cu nume mult mai celebre şi apreciate până în zilele noastre. În frunte este Ion Heliade-Rădulescu, personalitate numită metaforic „munte cu capul de piatră de furtune detunată”. Strofa dedicată lui pune accentul şi pe înclinaţiile sale mistice. Conceptul „Delta biblicelor sfinte” accentuează filozofia echilibrului între antiteze, între spirit şi materie, ceea ce îl preocupă şi pe Rădulescu, unul dintre merituoşii traducători ai Bibliei.
Tot prin ochii admiraţiei este privit şi Dimitrie Bolintineanu, fiind amintită poezia sa de debut O fată tânără pe patul morţii, a cărei tematică o preia şi poetul și o valorifică în Mortua est.
Grigore Alexandrescu este singurul scriitor comparat cu un reprezentant al literaturii universale, anume poetul romantic Byron. Alexandrescu este în special apreciat pentru două poezii: Anul 1840 şi Candela.
Şirul scriitorilor evocaţi continuă cu Andrei Mureşanu, comparat cu miticul Orfeu, cel care trezea şi pietrele prin cântecul său: „Cheamă piatra să învie ca şi miticul poet”. Eminescu îl numeşte metaforic „preot deşteptării noastre, semnelor vremii profet”.
Prezentarea lui Costache Negruzzi are în centru două metafore sugestive: „Iar Negruzzi şterge colbul de pe cronice bătrâne” şi „Moaie pana în coloarea unor vremi de mult trecute”, fiindu-i apreciate atât calităţile de poet (Aprodul Purice) cât şi cele de prozator (nuvela istorică Alexandru Lăpuşneanul).
Ultimele trei strofe îi sunt închinate lui Vasile Alecsandri, recunoscându-i-se meritul de a fi cel mai bun scriitor de până atunci şi numindu-l rege al poeziei. El este admirat pentru creaţia sa, îndeosebi pentru lirica de evocare istorică şi pentru poemul Vis de poet.
Partea a doua a poemului debutează cu două interogaţii retorice, care subliniază, antiteza trecut-prezent: „Iar noi? Noi, epigonii?”. Repetiţia pronumelui personal „noi” scoate în evidenţă faptul că Luceafărul se integrează, cu modestie, şi pe sine în rândul urmaşilor nedemni. Epigonii, poeţii contemporani, sunt departe de a egala realizările trecute, iar această distanţă izvorăşte din luciditatea lor sceptică, opusă naivităţii creatoare a scriitorilor anteriori.
Versul „În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază” ilustrează teoria formelor fără fond, enunţată de Maiorescu. Eminescu respinge oamenii lipsiţi de profunzime, superficialitate în gândire şi în artă: „noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri”. Creatorii contemporani sunt incapabili de înălţare spirituală, fiind aceia cu „privirea scrutătoare ce nimic nu visează” şi ajungând la concluzia eronată că aspiraţia către un ideal este inutilă.
Interogaţia retorică Ce e poezia? Adânceşte pe de-o parte, antiteza, iar pe de altă parte, oferă o definiţie lirică a poeziei. Ea este o creaţie pură, curată, sacră („înger palid cu privirile curate”), este un joc de imagini („icoane”) şi de sunete („glasuri tremurate”), reprezintă o transfigurare a realului („Strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea”).
Ultima strofă revine la atitudinea pesimistă care domină cea de-a doua parte: „Toate-s praf… Lumea-i cum este… şi ca dânsa suntem noi.”
La peste un secol de la moartea sa, Mihai Eminescu rămâne reprezentantul de geniu al spiritualităţii româneşti.
Pe blogul nostru puteţi lectura prezentări pentru mai multor opere semnate de Mihai Eminescu, de la poezii la poveşti celebre. Pentru referințe critice privind Epigonii vă recomand cartea Eminescu, poem cu poem aparținând criticului literar Alex Ștefănescu. Potrivit libris.ro „Analiza sa cuprinde observații fresh și referințe culturale pe gustul elevilor, tinerilor și iubitorilor de literatură care (re)descoperă astăzi creația eminesciană.” Lectură plăcută!
Epigonii – Mihai Eminescu
Când privesc zilele de-aur a scripturelor române,
Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine
Şi în jur parcă-mi colindă dulci şi mândre primăveri,
Sau văd nopţi ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele,
Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele,
Cu izvoare-ale gândirii şi cu râuri de cântări.
Văd poeţi ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere:
Cichindeal gură de aur, Mumulean glas de durere,
Prale firea cea întoarsă, Daniil cel trist şi mic,
Văcărescu cântând dulce a iubirii primăvară,
Cantemir croind la planuri din cuţite şi pahară,
Beldiman vestind în stihuri pe războiul inimic.
Liră de argint, Sihleanu, – Donici cuib de-nţelepciune,
Care, cum rar se întâmplă, ca să mediteze pune
Urechile ce-s prea lunge ori coarnele de la cerb;
Unde-i boul lui cuminte, unde-i vulpea diplomată?
S-au dus toţi, s-au dus cu toate pe o cale ne’nturnată.
S-a dus Pann, finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb.
Eliad zidea din visuri şi din basme seculare
Delta biblicelor sunte, profeţiilor amare,
Adevăr scăldat în mite, sfinx pătrunsă de-nţeles;
Munte cu capul de piatră de furtune detunată,
Stă şi azi în faţa lumii o enigmă n’explicată
Şi vegheaz-o stâncă arsă dintre nouri de eres.
Bolliac cânta iobagul ş-a lui lanţuri de aramă;
L-ale ţării flamuri negre Cârlova oştirea cheamă,
În prezent vrăjeşte umbre dintr-al secolilor plan;
Şi ca Byron, treaz de vântul cel sălbatic al durerii,
Palid stinge-Alexandrescu sunta candel-a sperării,
Descifrând eternitatea din ruina unui an.
Pe-un pat alb ca un linţoliu zace lebăda murindă,
Zace palida vergină cu lungi gene, voce blândă –
Viaţa-i fu o primăvară, moartea-o părere de rău;
Iar poetul ei cel tânăr o privea cu îmbătare,
Şi din liră curgeau note şi din ochi lacrimi amare
Şi astfel Bolintineanu începu cântecul său.
Mureşan scutură lanţul cu-a lui voce ruginită,
Rumpe coarde de aramă cu o mână amorţită,
Cheamă piatra să învie ca şi miticul poet,
Smulge munţilor durerea, brazilor destinul spune,
Şi bogat în sărăcia-i ca un astru el apune,
Preot deşteptării noastre, semnelor vremii profet.
Iar Negruzzi şterge colbul de pe cronice bătrâne,
Căci pe mucedele pagini stau domniile române,
Scrise de mâna cea veche a-nvăţaţilor mireni;
Moaie pana în coloarea unor vremi de mult trecute,
Zugrăveşte din nou, iarăşi pânzele posomorâte,
Ce-arătau faptele crunte unor domni tirani, vicleni.
Ş-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr şi ferice,
Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice,
Ce cu basmul povesteşte – veselul Alecsandri,
Ce-nşirând mărgăritare pe a stelei blondă rază,
Acum secolii străbate, o minune luminoasă,
Acum râde printre lacrimi când o cântă pe Dridri.
Sau visând o umbră dulce cu de-argint aripe albe,
Cu doi ochi ca două basme mistice, adânce, dalbe,
Cu zâmbirea de vergină, cu glas blând, duios, încet,
El îi pune pe-a ei frunte mândru diadem de stele,
O aşează-n tron de aur, să domnească lumi rebele,
Şi iubind-o fără margini, scrie: „visul de poet”.
Sau visând cu doina tristă a voinicului de munte,
Visul apelor adânce şi a stâncelor cărunte,
Visul selbelor bătrâne de pe umerii de deal,
El deşteaptă-n sânul nostru dorul ţării cei străbune,
El revoacă-n dulci icoane a istoriei minune,
Vremea lui Ştefan cel Mare, zimbrul sombru şi regal.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Iară noi? noi, epigonii?… Simţiri reci, harfe zdrobite,
Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,
Măşti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;
Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază;
În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;
Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!
Şi de-aceea spusa voastră era suntă şi frumoasă,
Căci de minţi era gândită, căci din inimi era scoasă,
Inimi mari, tinere încă, deşi voi sunteţi bătrâni.
S-a întors maşina lumii, cu voi viitorul trece;
Noi suntem iarăşi trecutul, fără inimi, trist şi rece;
Noi în noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i străin!
Voi, pierduţi în gânduri sunte, convorbeaţi cu idealuri;
Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri,
Căci al nostru-i sur şi rece – marea noastră-i de îngheţ,
Voi urmaţi cu răpejune cugetările regine,
Când, plutind pe aripi sunte printre stelele senine,
Pe-a lor urme luminoase voi asemenea mergéţi.
Cu-a ei candelă de aur palida înţelepciune,
Cu zâmbirea ei regală, ca o stea ce nu apune,
Lumina a vieţii voastre drum de roze semănat.
Sufletul vostru: un înger, inima voastră: o liră,
Ce la vântul cald ce-o mişcă cântări molcome respiră;
Ochiul vostru vedea-n lume de icoane un palat.
Noi? Privirea scrutătoare ce nimica nu visează,
Ce tablourile minte, ce simţirea simulează,
Privim reci la lumea asta – vă numim vizionari.
O convenţie e totul; ce-i azi drept mâine-i minciună;
Aţi luptat luptă deşartă, aţi vânat ţintă nebună,
Aţi visat zile de aur pe-astă lume de amar.
„Moartea succede vieţii, viaţa succede la moarte”,
Alt sens n-are lumea asta, n-are alt scop, altă soarte;
Oamenii din toate cele fac icoană şi simbol;
Numesc sunt, frumos şi bine ce nimic nu însemnează,
Împărţesc a lor gândire pe sisteme numeroase
Şi pun haine de imagini pe cadavrul trist şi gol.
Ce e cugetarea sacră? Combinare măiestrită
Unor lucruri n’existente; carte tristă şi-ncâlcită,
Ce mai mult o încifrează cel ce vrea a descifra.
Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate,
Voluptos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate.
Strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea.
Rămâneţi dară cu bine, sunte firi vizionare,
Ce făceaţi valul să cânte, ce puneaţi steaua să zboare,
Ce creaţi o altă lume pe-astă lume de noroi;
Noi reducem tot la pravul azi în noi, mâini în ruină,
Proşti şi genii, mic şi mare, sunet, sufletul, lumină, –
Toate-s praf… Lumea-i cum este… şi ca dânsa suntem noi.
