Titlul: Eu sunt 70072
Autor: Lidia Maksymowicz și Paolo Rodari
Editura: Bookzone
An apariție: 2022
Număr de pagini: 160
Eu sunt 70072, de Lidia Maksymowicz și Paolo Rodari este o carte publicată de Ziua Internațională de Comemorare a Victimelor Holocaustului. Prefața cărții a fost realizată de Papa Francisc. Pe 26 mai 2021, șeful Bisericii catolice a întâlnit-o pe supraviețuitoare în curtea San Damaso și i-a sărutat numărul inscripționat pe braț.
Ljudmila (Luda) a ajuns la Birkenau în decembrie 1943. Era o copilă de numai trei ani. Alături de ea se afla mama sa, Anna, o tânără de doar douăzeci și doi de ani.
Faptul că a fost acolo, pentru Ljudmila, este o certitudine, însă, la cei optzeci de ani ai săi, amintirile proprii și poveștile auzite de la apropiați se împletesc, confundându-se într-atât încât cu greu mai poate distinge întâmplările trăite de cele auzite.
Își amintea cum din casa mare din Belarus, ea și mama sa Anna, împreună cu bunicii și Michail, copilul adoptat, au fugit în pădure din calea trupelor care îi racolau pe evrei. Au petrecut o bună bucată de timp printre copaci până când au căzut pradă naziștilor. Din pădure au fost urcați în trenuri cu destinația Polonia-Birkenau. Clipa în care au ajuns în lagăr a fost și ultima când i-a văzut pe bunici și pe Michail. Bătrânii au fost condamnați la moarte, în timp ce băiatului, fiind tânăr și în putere, i s-a permis să muncească în lagăr.
Copilei i s-a atribuit numărul 70072, iar mamei sale, 70071.
Luda fusese repartizată în baraca copiilor folosiți drept cobai de doctorul Josef Mengele, iar mama sa, într-o baracă alăturată. Pentru a-și strânge copila la piept și pentru a se asigura că e încă în viață aceasta trebuia să se târască la propriu, metru cu metru, ca să parcurgă distanța dintre barăci. Odată a fost descoperită și bătută până a fost lăsată fără dinții din față, iar în cele din urmă, a fost trimisă la Bergen-Belsen.
În baraca copiilor, cei norocoși stăteau în paturile de sus, căci acolo fecalele și urina celorlalți nu puteau ajunge la ei. Greul era dus de micuții care dormeau în paturile de la podea, deoarece toată mizeria colegilor de suferință din paturile de deasupra cădea asupra lor.
Treisprezece luni petrecute la Birkenau însemnau iarnă geroasă, primăvară fără speranță, vară sufocantă și toamnă cu miros de sfârșit și de moarte.
În lagăr, Luda nu a știut să urască, dar nici să iubească, nu avea prieteni sau tovarăși de joacă, singurul lucru pe care îl știa era că trebuia să trăiască. Știa să tacă când șoarecii urcau pe ea în căutare de hrană, când puricii și căpușele o atacau sau când copiii de lângă ea mureau.
Tot ce vedeau copiii din lagăr devenise normalitate și obișnuință, pentru că nu cunoscuseră și altă parte a vieții în afara zidurilor acestuia. Bătaia era pentru ei o binecuvântare în comparație cu moartea, lucru care mi s-a părut exagerat de dureros. Nici bătaia, nici moartea nu ar fi trebuit să-și facă loc în sufletul unor ființe nevinovate, care abia făceau primii pași în viață. La Birkenau însă, de la viață la moarte era numai un pas, acolo, traiul era ca un joc din care nimeni nu scăpa nepedepsit.
Munții de morți și gropile comune în care unele trupuri și-au găsit odihna au rămas mereu în mintea prizonierilor din lagăre. Și mirosul de carne arsă i-a bântuit mereu, indiferent de trecerea timpului.
La 21 decembrie 1944 au fost demolate gardul electric și turnurile de control de la Birkenau. Dar înainte de sosirea rușilor au fost arse registrele cu sosirile, decesele și toate actele ce aveau legătură cu crimele comise. A dispărut și baraca în care prizonierii erau dezbrăcați înainte de camera adiacentă Crematoriului II.
Supraviețuind genocidului, Luda a fost adoptată de o femeie îmbrăcată într-o haină neagră de blană de focă, care locuia în zonă. În noua familie, Luda a început o viață nouă, fără frică, fără bătăi și jigniri, însă cu umbra vieții grele în suflet.
Famila se numea Rydzikowscy și locuia într-un apartament după ce a fost expropriată de terenurile pe care le deținea și unde naziștii au construit marea poartă de intrare la Birkenau și turnul său.
Timpul va șterge frica de lagăr din sufletul fetei, și împreună cu prieteni ei, se va juca de-a v-ați ascunselea printre barăcile suferinței. În timpul jocurilor, devine ghid pentru ceilalți copii, explicându-le la ce foloseau construcțiile și cine locuia în ele.
Dar oare mama sa biologică mai putea fi în viață, oare cele două ființe greu încercate vor mai avea parte de bucuria reîntâlnirii în libertate? Pentru a afla, citiți cartea Ludei și a numărului ei deopotrivă sumbru și luminos.
La finalul acestei lecturi, am rămas cu una dintre cele mai bune lecții despre oameni și trecut: nu trebuie să urâm deoarece vom suferi mai mult!
Lectură plăcută, tuturor!
Lasă un răspuns