Titlul: Pagini alese. Versuri. Proză (conține Ex libris)
Autor: Tudor Arghezi
Editura: Regis
An apariție: 2005
Număr de pagini: 334
Deunăzi, am fost rugată, de către o mămică pusă în situația să rezolve temele pentru acasă ale fetiței ei de clasa a IV-a, să o ajut pe cea mică să înțeleagă diferența dintre un text literar și unul nonliterar. Am întrebat-o pe fetiță dacă a studiat figurile de stil și mi-a spus că nu, încă. Atunci am încercat să-i dau exemple, de la cele mai banale – Uite, în acest birou e ca-n gară, mi-a zis ea și i-am atras atenția că a reușit singură o figură de stil – până la cele mai aproape de cele artistice. De aceea, azi, mi-a venit în minte stihul unui artizan de geniu al cuvintelor.
Când ne referim la Tudor Arghezi și la poezia sa nu putem să nu ni-l imaginăm pe poet ca pe un neobosit căutător de sensuri, încercând să-și explice sieși și celorlalți arta poetică, de a oferi valențe insolite limbajului poetic și o misiune temerară poetului venit să reprezinte umanitatea în ipostaza sa de extraordinară forță creatoare.
Întotdeauna cuvintele au fost uneltele de expresie ale scriitorului. Le-a intuit întrebuințarea potrivită pentru a obține un efect, o sugestie, a exprima o idee, un sentiment. Însă atunci când acestea devin un vehicul trimis să afle, să sondeze atât la mari altitudini cât și în abis, nu sunt ele de fapt cizelate, potrivite, fabricate deci alterate?
Este cuvântul literar o expresie în sine a ceva divin căruia poetul îi intuiește semnificația și ne-o dezvăluie ca interpret sau reprezintă de fapt o creație, un meșteșug al poetului care ne inspiră ceva sublim, divin, poetul substituindu-i-se bunăoară creatorului suprem și deci, în acest fel, subminându-l? Niciuna din ipostaze nu-i pare mulțumitoare lui Tudor Arghezi. Slova de foc și slova făurită trebuie să se armonizeze și să continue în cele din urmă drumul către adevăr și frumos împreună.
Iată o viziune aparte, care ne determină să urmărim demersul artistic arghezian și astăzi cu mare interes. Am ales, pentru exemplificare poezia Ex libris. Aceasta conține teme argheziene importante: misiunea scriitorului, rostul cărții ca expresie a operei literare și cunoașterea dobândită prin carte.
Ex libris
Carte frumoasă, cinste cui te-a scris
Încet gândită, gingaș cumpănită;
Eşti ca o floare, anume înflorită
Mâinilor mele, care te-au deschis.
Eşti ca vioara, singură, ce cântă
lubirea toată pe un fir de păr,
Şi paginile tale, adevăr,
S-au tipărit cu litera cea sfântă.
Un om de sânge ia din pisc noroi
Și zămislește marea lui fantomă
De reverie, umbră şi aromă,
Şi o pogoară vie printre noi.
Dar jertfa lui zadarnică se pare,
Pe cât e ghiersul cărţii de frumos.
Carte iubită, fără de folos,
Tu nu răspunzi la nici o întrebare.
(Cuvinte potrivite, 1927)
În primul rând expresia din latină Ex libris care dă titlul poeziei se cuvine a fi explicată. Am citit pe wikipedia și iată ce am aflat: „Ex libris (în latină: [Carte] între cărți) este un însemn de apartenență a unei cărți la o anume bibliotecă, particulară sau publică. Formularea „ex libris“ urmată de numele proprietarului are înțelesul această carte face parte dintre cărțile lui ….” (sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ex_libris).
Cartea, în sensul ei de suport al unei opere literare, cu valoare estetică (cuvântul carte este însoțit de epitetul frumoasă), de ocupant al unui spațiu într-o bibliotecă, este rodul unui proces de creație. Ea este încet gândită, gingaș cumpănită, semn că intenția autorului este atât de a exprima o idee, de a transmite un mesaj, un gând cât și de a alege forma potrivită de exprimare a acesteia. Ea trebuie să fie capabilă să preia și să interpreteze, să redea o emoție puternică precum un instrument muzical de înaltă clasă vioara, singură, ce cântă/lubirea toată pe un fir de păr. În egală măsură, cu responsabilitate, să urmărească adevărul, să fie un proces cât se poate de onest al autorului: Şi paginile tale, adevăr,/S-au tipărit cu litera cea sfântă.
Bineînțeles, efortul celui care o scrie este uriaș. Acest efort conduce la o metamorfoză, care presupune o sforțare herculeană, un consum de energie creatoare total:
Un om de sânge ia din pisc noroi
Și zămislește marea lui fantomă
De reverie, umbră și aromă,
Şi o pogoară vie printre noi
Ce reprezintă totuși jertfa creatorului de carte? Cititorul bineînțeles va fi impresionat: Ești ca o floare, anume înflorită/Mâinilor mele, care te-au deschis. Dar scriitorul? Îi va fi îndeajuns reacția cititorului. Nu cred că un scriitor scrie pentru alții. Este un crez al meu personal și nu numai. Scrie pentru sine, de fapt pentru a-și lămuri frământări, neliniști, viziuni și, în acest sens, Tudor Arghezi, poetul cuvintelor potrivite se simte, cum spuneam, de neconsolat, veșnic în căutarea posibilităților de cunoaștere ale poeziei și prin poezie: Carte iubită, fără de folos,/Tu nu răspunzi la nici o întrebare.
