Fântâna – Alexandru Macedonski

Titlul: Poezii
Autor: Alexandru Macedonski
Editura: Corint
An apariție: 2015
Număr pagini: 128

Poezia Fântâna evidenţiază o temă majoră a liricii macedonskiene: evadarea în natură pentru a scăpa de atmosfera apăsătoare a oraşului. În acest sens, armonia naturii este chemată să aline zbuciumul omului. Pe poetul asupra căruia se răsfrâng dureros toate adversităţile oraşul începe să-l apese şi să-i dea senzaţia de sufocare morală.

Simbolul fântânii

Simbolul fântânii este puternic conturat de către creator. Acest izvor al naturii dădător de viaţă şi energie trebuie redescoperit de către fiinţa umană. Deşi cunoscut, el trebuie găsit din nou şi scos la iveală: „albeşte pe vale prin frunze ascunsă”.

În prima strofă, eul liric simte chemarea naturii. În memoria sa afectivă, prinde contur amintirea unei fântâni, departe, pe „valea umbrită”. Acolo, la umbra şi la adăpostul pădurii, poetul este îndemnat de „un grangur de aur” să-şi găsească refugiul în sânul naturii. Pasărea înzestrată cu înţelepciunea din basmele noastre populare l-a chemat să fugă departe de ostilitatea oraşului pentru a uita de suferinţele îndurate, adormind în liniştea şi prospeţimea pădurii: „S-ador între frunze de plopi şi răchită, / Să uit de oraşul în care-am oftat.”

Departe de suferinţele şi decepţiile oraşului

Peisajul descris, surprins în liniile sale inconfundabile („Pe valea umbrită cunosc o fântână”) are trăsăturile naturii româneşti patriarhale. Departe de suferinţele şi decepţiile oraşului, aproape de natură, de această fântână dătătoare de energie, eul liric îşi poate regăsi fericirea pierdută, starea de bine, bucuria, „râsul”: „Aflând că durerea o sufăr stăpână,/ A râs cât se poate, iar eu am oftat…”. Lipsa de griji şi exuberanţa mierlei apar într-un contrast dureros, în antiteză cu zbuciumul poetului („a râs”, „am oftat”).

Întrebări fără răspuns

Obsesia dureroasă a naturii familiare, din care poetul s-a smuls, nu-l părăseşte o clipă şi apare exprimată sub forma unei exclamaţii retorice: „Oh! Grangur de aur cu viers neuitat!”. Regretul şi suferinţa eului liric sunt cu atât mai profunde cu cât meditaţia asupra vieţii capătă accente tot mai grave. Creatorul nu-şi găseşte locul în lumea meschină în care trăieşte, iar jalea îl apasă dureros: „În lume ce caut şi ce-am căutat? / De mine mi-e jale, de alţii mi-e jale…”. Acesta se simte cuprins de o enormă tristeţe legată de soarta omenirii îndepărtată de natură şi rătăcind fără de rost prin lume. Întrebările sale chinuitoare nu-şi găsesc răspuns.

Natura – fericirea primordială

Întoarcerea la natură ar însemna alinarea suferinţelor creatorului. Prospeţimea şi puritatea acestui izvor de viaţă ar integra omul în armonia universală, în veşnicia naturii, l-ar elibera de suferinţe: „Albeşte pe vale prin frunze ascunsă: / Izvorul ei curge de zori sărutat”. Contrastul este cu atât mai dureros cu cât eul liric resimte soarta ca pe o culme a suferinţei: „Dar e a mea soartă la culme ajunsă…”. Natura apare ca o fântână dătătoare de apă vie, care tămăduieşte sufletul rănit. În mijlocul naturii, ascultând şoapta tainică a acesteia, creatorul s-ar însenina, şi-ar redobândi liniştea şi exuberanţa după care tânjeşte: „Oh! Tainică mierlă cu râs neuitat!”.

Poetul caută puritatea şi pacea naturii, fericirea primordială de la care omul s-a îndepărtat. Apa pură a izvorului ascuns în sânul naturii poate alina şi însenina sufletul rănit al poetului. Seva care urcă și palpită în mediul înconjurător îi oferă acestuia energie şi viaţă. Natura este fixată în formele sale perfecte, edenice, pe care omul nu le poate uita niciodată. Armonia naturii, glasul ei vrăjit sunt sugerate prin viersul de „neuitat” al mierlei. Apropiindu-se de natură, creatorul se simte integrat în fluxul cosmic etern, în armonia naturii.

Poezia creează o muzicalitate aparte împrumutând din viersul de neuitat al naturii. Rima împerecheată, măsura de 12 silabe, ritm iambic şi refrenul realizează o armonie obsedantă cu accente triste.