Fata babei şi fata moşneagului – Ion Creangă

Titlu: Povești, amintiri, povestiri (conține Fata babei și fata moșneagului)
Autor: Ion Creangă
Editura: Minerva
An apariţie: 2019
Număr pagini: 350

În anul 1877, povestea Fata babei și fata moșneagului vede lumina tiparului, fiind publicată în revista „Convorbiri literare” alături de alte opere precum: „Moș Nichifor Coţcariul”, „Povestea lui Stan Pățitul”, „Povestea lui Harap-Alb”.

Odată un văduvoi bătrân, care avea o fată s-a recăsătorit cu o babă văduvă, care şi ea avea o fată.

Fata babei întruchipează tot răul pământesc, în timp ce fata moșneagului dă dovadă de bunătate, milostivire și credință, întruchipând binele, de pe urma căruia va avea numai de câștigat în viață. Cât era ziulica de mare, biata fată cuminte nu stătea locului o clipită, însă în ochii mamei vitrege era o povară greu de suportat: fata moșneagului era piatră de moară în casă; iar fata ei, busuioc de pus la icoane.

La îndemnul babei, moșul își trimite fata în lume; tristă și doar cu Dumnezeu fiindu-i alături, biata copilă pornește la drum. În drumul său se întâlnește cu: o cățelușă bolnavă ca vai de capul ei; un păr frumos şi înflorit, dar plin de omizi; o fântână mâlită și părăsită; un cuptior nelipit și mai-mai să se risipească. Față de toate acestea drumeața dă dovadă de hărnicie și bunătate, ajutându-le și aducându-le pe făgașul unei vieți normale.

Pașii au dus-o pe fată într-o poiană, acolo unde se afla o casă; era casa sfintei Duminici. Aici, copila a fost rugată să aibă grijă de copiii gazdei și să facă mâncare atâta timp cât Sfânta Duminică se află la biserică. Deși pruncii gazdei erau balauri și alte feluri urâte de creaturi malefice, copilei nu i-a fost teamă nici scârbă de ei și i-a aranjat, spălându-i și făcând mâncare.

Sfânta Duminică, întoarsă acasă, tare s-a mai bucurat când și-a văzut odraslele curate și masa pregătită. Drept răsplată pentru munca depusă la casa ei, gazda a rugat-o pe fată să urce în pod și să-și aleagă o ladă. Fata nefiind lacomă a ales lada cea mai mică și mai urâtă, ignorându-le pe cele mari și frumoase.

Pe drumul de întoarcere, fetei i-au apărut în cale aceleași „suflete”, la fel ca la plecare, însă de această dată, cu toții au răsplătit-o pe drumeață: cuptorul i-a dat plăcinte, fântâna i-a dat apă rece și limpede precum lacrima, părul i-a dat fructe, iar cățelușa i-a oferit o salbă de galbeni.

Ajunsă acasă, fata a deschis lada din care au ieșit nenumărate herghelii de cai, cirezi de vite și turme de oi.

Invidioasă, fata babei, văzând toate bogățiile surorii sale vitrege, decise să plece și ea de acasă, ca să adune bogății. Şi aceasta porni pe același drum, întâlni aceleași „suflete” (cățelușa slabă, părul plin de omizi, fântâna părăsită și cuptorul părăginit), însă le respinse pe toate, răspunzându-le în bătaie de joc: Da’ cum nu! că nu mi-oiu feşteli eu mânuţele tătucuţii şi a mămucuţei! Multe slugi aţi avut ca mine?

Drumul  a dus-o la Sfânta Duminică, dar și aici a dat dovadă de prostie și obrăznicie: a opărit copiii gazdei și a afumat mâncarea. Ospitalitatea gazdei nu a îngăduit ca musafirul să plece cu mâna goală, așa că sfânta Duminică a rugat-o să urce în pod, de unde să-și aleagă o ladă. Fata babei a ales-o pe cea mai mare și mai frumoasă și a plecat fără să salute gazda.

La întoarcere, cuptorul nu a lăsat-o să guste din plăcinte, fântâna a secat când fata a dorit să bea apă, părul s-a făcut tot mai mare, nelăsând-o să ia roade, iar cățelușa o mușcat-o.

Ajunsă acasă și deschizând lada, din aceasta au ieșit o mulțime de balauri care le-au mâncat pe cele două femei rele. Fata și tatăl său au trăit în liniște și în bogăție; el a măritat pe fiică-sa după un om bun și harnic.

Această poveste este plină de învățăminte. Uite ce concluzii am tras eu la finalul lecturii:

• Nu fi lacom și leneș; Lăcomia și lenea nu-ți aduc niciodată liniște și câștig pe termen lung. Iar bogăția îți poate fugi printre degete.
• Ajută-i pe cei din jur, oricât de neînsemnați ar părea ei, că nu se știe niciodată când roata se întoarce și ai nevoie de sprijinul lor.
• Omul bun la suflet se cunoaște după fapte; el niciodată nu va trece fără să lase loc de „bună ziua!”.