Titlul: Cele mai frumoase povești de H. C. Andersen
Autor: Hans Christian Andersen
Editura: Corint
An apariţie: 2015
Număr pagini: 224
Tuturor ne plac poveştile. Le îndrăgim indiferent de vârstă. Cât despre ele, poveştile, cumva acestea îi preferă pe cei mici. Copiii ştiu ei ceva, ce mulţi dintre noi, cei mari, nu mai avem habar. Pe această observaţie cred că s-a bazat şi povestitorul Hans Christian Andersen atunci când a creat o poveste a poveştilor „Fata din soc”.
Cândva un băieţel s-a transformat într-un erou al unei întâmplări nemaipomenite. Se întorsese de la joacă, de afară, cu picioarele ude. Mama sa nu putea înţelege cum de se întâmplase una ca asta în lipsa ploii, când totul în jur era uscat. Un singur adult putea desluşi misterul întâmplărilor copilăreşti şi acela era un vecin al femeii, un bătrân care locuia singur, dar în prezenţa căruia copiii se simţeau bine. Era vestit pentru că putea să facă „o poveste din orice”, şi ştia „poveşti despre toate lucrurile din lume”.
Nu trecu mult şi… cu vorbă bună şi perspicacitate îl făcu pe copil să mărturisească cum se udase la picioare. Copilul îşi dorea o poveste, iar mama să ştie ce i se întâmplase băiatului. Aşa că bătrânul îl întrebă mai întâi cât de adânc era un canal, cel de pe strada şcolii. Se pare că şi băiatul a vrut să afle şi a trebuit să îl măsoare, deci să îl străbată până în locul în care era mai adânc, adică… până la glezne.
Mama îl schimbase pe băiat şi îl puse în pat. Împreună cu bătrânul cel bun şi înţelept aşteptau să se facă un ceai, din flori de soc, şi să vină o poveste. Pentru că trebuie să ştiţi poveştile cele mai frumoase, după cum susţinea povestitorul, nu sunt cele inventate: „Poveştile frumoase vin singure şi-mi bat în frunte şi-mi spun «Uite că am sosit!»”.
Ei, şi cum băiatul aştepta nerăbdător ca să înceapă povestea, bătrânul să vină inspiraţia, iar apa care clocotea în ceainic să primească florile de soc, un strop de imaginaţie făcu lucrurile să se lege. Povestea era „chiar aici! E în ceainic”. O zână cam bătrâioară ce-i drept dar foarte simpatică apăru pe creanga unui soc care crescu în încăpere din ceainic. Era „mătuşica din soc” sau o driadă cum îi spuneau odinioară grecii şi romanii.
Povestitorul susţinea că în curtea unei căsuţe sărmane, la umbra unui soc înflorit odată cândva o bătrânică şi un bătrânel depănau amintiri. Abia dacă îşi dădeau seama că în acea zi trebuia să fie sărbătorită nunta lor de aur şi că aşteptau vizita copiilor, nepoţilor şi strănepoţilor. Ei nu prea mai realizau ce se întâmpla acum de curând, dar ţineau bine minte ce au trăit cu mulţi ani în urmă. Socoteala însă o ţinea mătuşica din soc. Ea ştia tot.
Se vedeau alergând, copii fiind, prin curte, cum puseseră în pământ şi udaseră mlădiţe de soc. Dintr-o crenguţă plantată atunci crescuse socul sub care stăteau ei acum. Băieţelul îşi făcuse din scândurele o corabie şi îi dădu drumul să plutească pe apa dintr-o putină. Îşi dorea să devină marinar şi urmărea sus, din turn, împreună cu prietena lui, corăbiile adevărate care plecau şi veneau pe mare. Timpul trecu şi visul i se împlini. A reuşit să plece să vadă lumea, dar iubita sa rămase să-l aştepte şi tânjea după o scrisoare. Îşi făcea tot felul de gânduri, dar speranţa nu o părăsea şi nici nădejdea că vântul va bătea şi dinspre mare spre ţărm şi îl va aduce din nou, teafăr, pe bărbatul cel drag, acasă. În cele din urmă dorinţa arzătoare i se împlini. O scrisoare a fost adusă de poştaş iar, după câteva clipe, se ivi, ca prin minune, şi un tânăr chipeş care nu era nimeni altul decât cel aşteptat. Cei doi se căsătoriră şi nu după mult timp apăru pe lume primul lor născut, apoi alţi cinci copii: Maria, Iacob, Petru, Ion şi Cristian.
Zâna din soc îi trezi la realitate iar în curtea căsuţei celor doi bătrâni intrară, veseli şi nerăbdători să înceapă petrecerea nunţii de aur, nepoţii.
Băiatul, eroul poveştii noastre, însă nu a fost mulţumit. Chipurile „- D-apoi asta n-a fost poveste!”. Mătuşica din soc, consultată de povestitor, i-a răspuns că povestea abia acum începe pentru că: „Poveştile cele mai minunate ies din viaţa de toate zilele, uite aşa cum a ieşit copăcelul meu din ceainic”.
Şi nici nu încheie bine cu răspunsul ei că se şi transformă într-o fetiţă de vârsta micuţului, purtând o rochiţă verde, precum frunzele, tivită cu flori albe de soc. În părul galben şi cârlionţat purta o cunună din flori de soc, iar în piept o floare de soc. Şi cum totul era o vrajă făcută de o zână, fetiţa îl întovărăşi în aventura vieţii lui. Reuşi să îl facă să simtă şi să vadă prin ochii bătrânului din poveste, să trăiască povestea aceluia din momentul în care era doar un băiat, plănuind o călătorie alături de tovarăşa lui de joacă, până în momentul când împreună cu soaţa sa „Au închis ochii şi… şi povestea s-a sfârşit”.
Eroul nostru află la sfârşit că mătuşica din soc, căruia unii îi spuneau driadă, se numea de fapt Amintirea. Ea îi ajuta pe oameni să vadă lucrurile din trecut, să plece cu gândul acolo unde se simţiseră mai bine fără să se mişte din loc, precum un povestitor iscusit reuşeşte să ne facă să vedem lucruri, să călătorim prin lume, să fim parte dintr-o poveste, fără măcar să facem un pas dincolo de pragul camerei noastre.
Şi totuşi… Să fi fost doar un vis? Oare pe băiat îl furase somnul după ce băuse un ceai de soc fierbinte şi se visase în ţările calde. Oare socul ce se ridicase din ceainic nu fusese decât o nălucă din aburi de ceai? Cine poate ştii? Doar mătuşica din soc putea spune iar ea era în ceainic şi au lăsat-o să stea acolo. Acolo unde povestitorii cu har precum Hans Christian Andersen ne îndeamnă să căutăm poveştile din viaţa noastră şi să le continuăm în amintirea sau în imaginaţia noastră.
