Titlu: Fetița care privea trenurile plecând
Autor: Ruperto Long
Editura: Epica Publishing
An apariție: 2023
Număr de pagini: 416
Romanul „Fetița care privea trenurile plecând”, de Ruperto Long se prezintă ca o colecție de mărturii ale unor supraviețuitori ai Celui de-Al Doilea Război Mondial și ai Holocaustului, aceia care au avut ocazia să o cunoască pe Charlotte.
Stigmatizare
În Belgia, mai întâi a fost realizat recensământul evreilor, în fiecare primărie. Aceștia erau înregistrați separat față de ceilalți cetățeni. Apoi, evreii au fost obligați să poarte în piept, în dreptul inimii, o stea galbenă, pe care era trecut cuvântul „EVREU”. Puțin după aceea, copiilor evrei li s-a interzis să mai meargă la aceleași școli cu belgienii. A urmat destituirea funcționarilor publici, a avocaților, a profesorilor, a ziariștilor și chiar a medicilor evrei. Apoi, a început campania de „arianizare”: toate casele, pământurile, bunurile, precum și banii din bănci care erau proprietatea evreilor au fost confiscați și transferați „arienilor”. În aceste condiții, viața evreilor devenea de la o zi la alta, tot mai rea, iar mâncarea abia se procura.
Unii belgieni, inclusiv prieteni ai evreilor, colaborau cu naziștii în schimbul promisiunii că vor primi bunurile vreunui evreu în dizgrație, ceea ce până la urmă nu s-a întâmplat niciodată. Oamenii se schimbau de la o zi la alta, iar răutatea domina peste tot.
Fugarii
În această atmosferă ostilă, Léon a decis să-și schimbe identitatea și să se mute la Paris pentru a-și salva familia. Înainte de plecare, a vândut bunurile pe care le mai avea, iar cu banii obținuți a cumpărat diamante. Micile pietre prețioase au fost ascunse în gulerele hainelor astfel încât să nu fie descoperite la ieșirea din țară. Împreună cu soția sa Blima și cu cei doi copii ai săi, Raymond și micuța Charlotte, și-au împachetat strictul necesar și au părăsit locul pe care îl credeau acasă. Din Belgia, trenul îi transporta pe călători la Lille, în Franța, iar de acolo, au schimbat pentru Paris.
Ajunși la Paris, membrii familiei lui Charlotte au cunoscut fața mizeră a vieții de fugar: în prima noapte au dormit într-o încăpere minusculă, fără ferestre, cu trei saltele pe jos. Trei zile au locuit în sărăcăcioasa cămăruță, după care s-au mutat într-un loc mai bun, subînchiriat de la doi unguri bătrâni: o cameră la etajul întâi al unei case vechi.
Charlotte și familia sa au stat în total 49 de zile la Paris. În a treia zi a anului 1942 au luat hotărârea să se mute în Lyon. Cu bagajele făcute, în ziua următoare au urcat în tren cu speranța că orașul din sud le va oferi libertatea după care tânjeau și șansa să trăiască decent.
Călătoria nu a fost însă una liniștită deoarece trupele germane erau prezente peste tot și făceau controale.
Pentru a rămâne împreună, protagoniștii au acceptat cele mai dubioase locuri de cazare. În timp ce părinții s-au instalat într-o debara printre lemne și obiecte vechi, cei doi frați au fost nevoiți să împartă un dulap. Baia era comună și trebuia împărțită cu alte 14 persoane, o adevărată aventură și în același timp un test al supraviețuirii. În timpul raziilor, protagoniștii se ascundeau în gunoaie, printre șobolani și mirosuri insuportabile.
Fetița care privea trenurile plecând
În scurtele momente când avea voie să părăsească casa, Charlotte ajungea la gară unde era fascinată de trenurile care veneau și plecau.
Într-o după-amiază, după apusul soarelui, privirea copilei a fost atrasă de brațe și mâini ieșite printre scândurile vagoanelor de vite. Această imagine i-a trezit fetei în minte multe semne de întrebare, dar și frica de a le povesti părinților cele văzute.
La sfârșitul lui octombrie 1942, zvonurile că naziștii au construit în Polonia lagăre noi pentru evrei erau din ce în ce mai răspândite.
Familia lui Charlotte împreună cu alții de-ai lor au pornit spre Elveția, însă șoferii care trebuiau să îi ducă în siguranță la destinație i-au abandonat între munți. Fără să cunoască zona sau pe cineva care să-i ghideze, fugarii erau la mâna destinului. Pe atunci, Charlotte nu avea nici 10 ani împliniți.
