Titlul: Poezii
Autor: Mihai Eminescu
Editura: Minerva
An apariție: 2019
Număr de pagini: 468
Mihai Eminescu a ales să scrie textul acestei poezii de excepție la persoana a doua. La prima vedere pare a se adresa exclusiv omului de geniu, formulând niște norme de conduită pentru ca acesta să fie capabil să-și păstreze superioritatea în lumea mediocră în care trăiește.
Totuși, prin generalizare, – acel „tu” din text – poetul ne vizează pe oricare dintre noi. Pentru că fiecare din noi, prin înțelepciune și puterea rațiunii, poate tinde către superioritate.
Vă invit să urmărim împreună versurile și vă doresc să parcurgeți fiecare clipă a anului următor cu maximă trăire, însă fără patimă și părtinire.
„Glossă” face parte din poeziile scrise în perioada de maturitate artistică și încununează idealul clasic al poetului. A fost scrisă între 1874 și 1882 și a trecut prin mai multe variante succesive. Perpessicius considera că una din variante se numea „Un spectateur”. Poezia a fost inclusă și în volumul lui Titu Maiorescu, volum ce cuprinde 90 de antume, publicat în ediție princeps la Editura SOCEC.
Cuvântul din titlu, „glossă”, este scris în română cu doi „s” la fel ca în latină, italiană și germană, deși în franceză este cu un singur „s”. Titlul este semnificativ, substantivul derivând de la verbul „a glosa”, adică a explica pe marginea unui pasaj obscur.
Poezia lui Eminescu este una cu formă fixă, fiind dificil de scris în spiritul acestor poezii, şi de aici valoarea „Glossei” eminesciene. Cuprinde zece strofe.
Prima strofă enunță adevăruri: Vreme trece, vreme vine/Toate-s vechi și nouă toate;/Ce e rău și ce e bine/Tu te-ntreabă și socoate/Nu spera și nu ai teamă,/Ce e val, ca valul trece;/De te-ndeamnă, de te cheamă/Tu rămâi la toate rece.
Ultima strofă reia în ordine inversă versurile din prima, iar celelalte opt strofe reiau în final câte un vers din prima strofă.
Glossa este o poezie gnomică care cuprinde maxime și sentințe, cu un limbaj abstract; datează încă din antichitate.
Tema acestei opere este condiția omului de geniu, prezentând și alte teme: timpul implacabil, viața trecătoare și fragilă a omului.
Prima strofă prezintă adevăruri general valabile. Tudor Vianu considera că Eminescu a prezentat aici elemente stoice şi ale filozofiei schopenhauriene.
Poetul recomandă omului „carpe diem” (trăiește clipa) și să privească detașat și contemplativ problema societății.
În strofa a doua poetul prezintă timpul care măsoară vârsta ființei umane, dar timpul este o înșiruire de evenimente pe care totuși omul le uită.
În strofa a treia poetul recomandă omului înțelept să nu revendice clipa fericirii pentru că aceasta este trecătoare. Creatorul consideră că fericirea este iluzorie.
Următoarea strofă prezintă lumea ca teatru; motivul este valorificat de Eminescu încă din 1874. Poetul ne recomandă să nu fim mereu actori ci şi spectatori, pentru că lumea este aceeași piesă, iar oamenii sunt alți și alți actori.
Strofa a cincea prezintă motivul timpului cu elemente din filozofia lui Schopenhauer. „Omul prin voința oarbă de a trăi” – participă la toate evenimentele, chiar și la cele care propagă răul.
În strofa a șasea creatorul recomandă înțeleptului să nu spere în iluzii și să nu se teamă de adevăr.
Următoarele două strofe prezintă elemente de satiră, o critică la adresa societății contemporane poetului.
Strofa a noua are valoare de concluzie: dacă timpul este amăgitor, dacă tentațiile sunt seducătoare, atunci poetul recomandă omului drumul drept și păstrarea cugetului treaz.
Se remarcă muzicalitatea versurilor din rostirea incantatorie. Fiind scrisă în ultima perioadă de creație, se caracterizează printr-o scuturare de podoabele artistice: epitete („recea cumpănă a gândirii”); comparații („lumea ca teatru”); metafore („recea cumpănă a gândirii”). Cuvintele folosite dau impresia de naturalețe. Limbajul este accesibil. Pe lângă cele câteva neologisme, întâlnim verbe la conjunctiv cu valoare imperativă pentru a marca fiecare normă care se cere a fi respectată, ritmul fiind trohaic.
George Călinescu analizează „Glossa” eminesciană în studiul „Opera lui Mihai Eminescu” la capitolul „Clasicismul gnomic”. Tot el consideră că Eminescu a renunțat la subiectivitatea romantică evoluând spre obiectivitatea și judecata rațională a scriitorului clasic.
Glossă
Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.
Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte?…
Tu aşează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deşarte
Vreme trece, vreme vine.
Nici încline a ei limbă
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naşte
Şi o clipă ţine poate;
Pentru cine o cunoaşte
Toate-s vechi şi nouă toate.
Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul şi pe patru,
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plânge, de se ceartă,
Tu în colţ petreci în tine
Şi-nţelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine.
Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe,
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate.
Căci aceloraşi mijloace
Se supun câte există,
Şi de mii de ani încoace
Lumea-i veselă şi tristă;
Alte măşti, aceeaşi piesă,
Alte guri, aceeaşi gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera şi nu ai teamă.
Nu spera când vezi mişeii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăşi
Între dânşii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăş:
Ce e val, ca valul trece.
Cu un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momeşte în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.
De te-ating, să feri în laturi,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă ştii a lor măsură;
Zică toţi ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgeşti nimică,
Tu rămâi la toate rece.
Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera şi nu ai teamă;
Te întreabă şi socoate
Ce e rău şi ce e bine;
Toate-s vechi şi nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.
