Titlul: Heidi
Autor: Johanna Spyri
Editura: Arc
An apariție: 2018
Număr pagini: 182
Cred că nu există copil care să nu fi auzit de povestea sărmanei fetiţe Heidi, aşa că m-am gândit s-o recitesc; sunt câteva episoade pe care nu mi le mai aminteam în totalitate. V-o prezint şi vouă, dragi iubitori de literatură, poate încă nu aţi lecturat-o sau asemeni mie doriţi să vă împrospătaţi amintirile legate de fetiţa munţilor. Acestea fiind zise, să înceapă aventura din „Heidi, fetiţa munţilor” de Johanna Spyri.
Heidi, o copilă de numai cinci ani, singură pe lume, căci ambii părinţi muriseră mult prea devreme, este dusă de mătuşa Dete şi lăsată sus, pe munte, în grija Unchiului Alm. Despre bătrân se zvoniseră numai lucruri rele şi nimeni nu avea curajul să-i stea în cale, însă Dete recursese la acest gest, să-i lase bătrânului copila, pentru că urma să se angajeze, iar noul program nu-i permitea să aibă grijă de nepoţică, de fata surorii sale Adelaide.
Fetiţa s-a acomodat imediat cu noua viaţă în munţi, a băut lapte proaspăt de la capre, a mâncat brânză aurie şi şi-a făcut un pat mare şi moale în pod, în fân. Ca să se simtă confortabil în noua sa locuinţă, bătrânul i-a făcut nepoţelei sale un scăunel tocmai bun pentru statura micuţei. Fetiţa a început să meargă cu Peter pe stânci, la păscut, cu caprele, iar peisajul splendid a încântat-o atât de mult încât a început să culeagă floricele până şi-a umplut şorţuleţul. Floricelele erau menite să-i înfrumuseţeze culcuşul din fân unde dormea, să-l facă asemenea câmpului.
Apariţia copilei în viaţa Unchiului Alm i-a schimbat acestuia temperamentul dur, transformându-l într-un om milos, bun şi cu sufletul mare. La rugăminţile copilei, bătrânul o ducea pe aceasta zi de zi în vizită la bunica şi la mama lui Peter. În zilele geroase de iarnă, bătrânul mai bătea câte un cui pe ici, pe acolo, cât timp Heidi vorbea cu bunica, astfel încât coliba dărăpănată a familiei lui Peter să nu mai scârţâie ori mai rău să le cadă în cap peste noapte.
Schimbarea în bine din viaţa Unchiului Alm nu durează mult. Este zdruncinată de plecarea nepoatei departe de munţi; mătuşa Dete îi ia copila şi-o duce în Frankfurt în casa familiei Sesemann, unde urma să fie prietena Clarei, o fetiţă ţintuită în scaunul cu rotile din cauza unei boli nemiloase. Oraşul nu-i mai oferea micuţei Heidi priveliştea de neuitat de la coliba bunicului, ci doar străzi pietruite şi case înalte de jur-împrejur. Cu toate acestea fetiţa a rămas aceeaşi copilă inocentă, hazlie şi pusă pe şotii: în prima zi de lecţii la domiciliu, Heidi s-a ridicat brusc de la masă, vărsând cerneala, cărţile şi tot ce se mai găsea pe masă, altă dată, spre groaza guvernantei, micuţa a adus în casă doi pisoi, unul pentru ea iar celălalt pentru Clara.
Zilele petrecute de Heidi departe de munte au avut o parte bună şi alta rea: prezenţa copilei în casa Clarei i-a înseninat acesteia viaţa, aducându-i mereu zâmbetul pe buze. Chiar dacă aici Heidi nu ducea lipsă de nimic, micuţa nu şi-a uitat bunicul, bunica şi căpriţele aşa că punea bine chifla de la fiecare masă cu gândul că la întoarcere tot ce strânsese va oferi bunicii bolnave şi oarbe.
Dorul de casă a îmbolnăvit-o pe copilă, a devenit somnambulă şi se usca cu fiecare zi ce trecea, aşa că Herr Sesemann a hotărât s-o ducă înapoi la Unchiul Alm pe Heidi.
Ajunsă din nou pe meleagurile cunoscute şi mult iubite, copila îşi schimbă rochia cea nouă şi frumoasă cu şalul ei cel roşu şi vechi, la fel procedează şi cu pălăria cu pene. A recurs la aceste schimbări cu gândul că bunicul n-o va recunoaşte în hainele noi şi elegante. Din această experienţă constatăm cu stupoare că nicăieri nu-i ca acasă şi astfel micuţa a dus dorul patului din fân în locul luxului din familia Seseman.
Întoarsă de la Frankfurt, copila a venit puţin schimbată, însă şi-a păstrat inima bună, sufletul cald şi inocenţa specifică vârstei; în fiecare dimineaţă îşi pieptăna părul şi se spăla pe faţă, făcea patul şi curăţenie în colibă şi ori de câte ori avea ocazia îi citea bunicii imnuri căci Heidi învăţase să citească. Venirea iernii a împiedicat de multe ori vizitele fetiţei la bunica şi de asemenea citirea rugăciunilor de către copilă, aşa că Heidi s-a hotărât să-l înveţe pe Peter să citească şi astfel băiatul putea să-i lectureze bunicii imnurile din cartea de rugăciuni atunci când fata nu putea ajunge la dânsa. Cu multă ambiţie şi răbdare, tânăra l-a învăţat pe Peter alfabetul, iar apoi băiatul şi-a dat drumul la citit ca un adevărat elev silitor.
Prietenia dintre Heidi şi Clara a continuat şi după întoarcerea musafirei în munţi. Cele două au păstrat legătura cu ajutorul scrisorilor. Într-o vară Clara a hotărât să-i facă prietenei sale o vizită la cabana Unchiului Alm. Vrăjită de peisaj şi de gustul nemaîntâlnit al laptelui de capră, Clara a decis să-şi prelungească vizita, astfel zi de zi cele două copile se puteau bucura împreună de minunile naturii. Vizita Clarei nu a fost privită cu ochi buni de toţi căci Peter găsea în micuţa invalidă o rivală; Heidi nu mai putea petrece mult timp cu el pe munte şi cu căpriţele. Gelos, băiatul împinge scaunul cu rotile în vale unde acesta se preface în mii şi sute de bucăţele. În lipsa căruciorului deplasarea Clarei devenea din ce în ce mai grea însă dorinţa de a vedea toate frumuseţile naturii o împinge pe aceasta să se ambiţioneze. Cu ajutorul lui Heidi şi încurajată de aceasta Clara face primii paşi. La început, durerea îi umplea tot corpul de suferinţă însă cu cât se lupta mai mult să meargă cu atâta prindea mai multă încredere în propriile picioare, iar frica a fost alungată.
Povestea micuţei Heidi ne vorbeşte despre o dragoste adevărată, cea dintre nepoată şi bunic dar şi cea dintre om şi natură. Protagoniştii operei de faţă sunt oameni simpli de la munte care ştiu să se bucure de frumuseţea naturii, de răsăritul soarelui, de florile câmpului. Ştiu să aprecieze ce au şi chiar să dea şi altora din puţinul lor. Din această poveste emoţionantă oricine are de învăţat şi va înţelege la final că Bunul Dumnezeu ne va răsplăti pe toţi în funcţie de faptele noastre.
Vă recomand cartea cu mare plăcere căci eu am citit-o pe nerăsuflate şi uneori mi s-au umezit ochii!
