Titlu: Imperiul Iadului
Autor: Sven Hassel
Editura: Nemira
An apariţie: 2020
Număr pagini: 384
Mă văd nevoită să mă întorc în timp, din nou în cel de-al Doilea Război Mondial. Vă amintiți de relativ recenta recenzie la Hoțul de Cărți. Nu aș vrea să credeți că am făcut o obsesie, dar de când cu blogul mi se sau ni se sugerează anumite titluri preferate de cititori, prieteni. Deci așteptați-vă să o țin tot așa o vreme, pentru diversificare voi apela la cărțile polițiste.
Totuși nu sunt obligată să citesc cărți care aduc în discuție războaiele (ar trebui să pun la socoteală și Jocurile Foamei) și nici nu știu dacă celorlalți le place sau displace subiectul acesta, dar am pornit și de această dată de la ideea cu care debutează cartea, pe care urmează să v-o prezint: Nici unul dintre soldații Companiei a cincea nu vroia să ajungă în unitatea de pază de la Sennelager. Dar ce contează ce vrea sau ce nu vrea un soldat?
Într-adevăr ce contează dacă mă interesează sau nu războiul, în general sau unul anume, dacă îmi plac sau nu cărțile cu acest gen de subiect, dacă subiectul este unul terifiant, interesant, plictisitor sau pur și simplu cazon, presărat cu termeni militari generali sau specifici celui de-al Doilea Război Mondial precum: pluton, companie, regiment, divizie, artilerie, muniție, proiectil, mină, grenade pentru mortiere, șrapnele din mine, escadrilă, tanc, turelă, T 34, KW 2, P.M., bazooka, Oberscharführer etc. Vă spun clar nu mă interesează câtuși de puțin și nici măcar nu aș suporta ideea să aleg o carte pornind de la acest temei.
Dar războaiele există, bântuie prin lume fără încetare și astăzi, și ne bântuie, și nu ne întreabă pe noi ce vrem, dacă le vrem. Nu țin cont nici măcar de intențiile pacifiste ale unui veteran de război devenit între timp autorul de succes al unor romane de gen:
Această carte este dedicată Soldatului necunoscut și tuturor victimelor celui de-al doilea război mondial, în speranța că politicienii nu ne vor mai arunca niciodată în nebunia iresponsabilă a unui măcel în masă.
Nici măcar nu cred că oamenii învață din greșelile altora. Le stă în putință, dar nu o fac. Nu au timp să asculte. Sunt prea grăbiți cu povestea lor. Privind doar peste umăr la anul care a trecut, spre războaiele purtate cu încrâncenare, unele chiar foarte aproape de noi, nu cred. Precum autorul, aș putea să-mi îngădui o vagă speranță, dar parcă aș trimite-o și pe ea în linia întâi. Nu sunt în stare să dezvolt legat de războaie nici măcar o teză cu pretenții: că ar fi sau nu necesare. Încerc doar cu toată repulsia sinceră față de ele să constat că există și că n-am nici cea mai vagă idee ce aș face într-o situație de război (dacă aș deveni o brută sau o victimă – se pare că pentru astfel de vremuri deosebirea dintre cele două stadii este aruncată în aer, deși cred că exagerez, pentru vremuri de război deosebirea dintre ele nu-i mai este necesară nimănui).
Cum la fel constat că o carte despre război este până la urmă o carte, o combinație interesantă între mărturie și creație, între document și ficțiune care te poate marca sau umple doar cu pagini de adrenalină. Unde este limita? Diferența, mai bine zis, în cazul lui Sven Hassel (1917-2012), este talentul. Și are talent, gândindu-mă doar că, pe tot parcursul celor 200 de pagini din volumul Imperiul Iadului, în care relatează doar despre război (chiar și în capitolul-breșă, Bordelul, când războiul strică un intermezzo strident), nu am apucat să mă plictisesc.
Scriitorul consacrat datorită seriei de cărți evocând experiențele sale de soldat voluntar în războiul mondial cu numărul 2 a cucerit interesul multor cititori. Iar apropo de voluntariatul autorului, primul volum pe care eu l-am luat la citit, la întâmplare, din serie, Imperiul Iadului, pare a fi o autoironie biciuitoare:
– O marcă pe zi, zicea. O marcă pe o nenorocită de zi. Intri în armată ca să ți se zboare creierii și asta-i tot ce primești… și mai am încă douăzeci de ani de făcut. Isuse Dumnezeule Atotputernic, cred că am fost nebun. Cred că mi-am ieșit din minți. Cred că…
Cu alte cuvinte și alți smintiți, asemeni autorului, s-au lăsat ademeniți să intre în armata germană pentru a-și încerca norocul, constrânși de șomaj și de marea criză economică (1929-1933) din perioada premergătoare războiului (1939-1945).
Născut în Danemarca, într-o familie săracă de muncitori, Sven Hassel (numele său adevărat fiind Børge Willy Redsted Pedersen) a fost trimis de ai lui, pe când avea 14 ani, pe un vas comercial, să devină marinar. La 19 ani, în 1936, a efectuat serviciul militar obligatoriu – armata – și nereușind să găsească o slujbă într-o Danemarcă copleșită de criză și șomaj, se îndreaptă cu ceva speranță spre Germania. Dar și acolo domnea haosul din preajma conflagrației. Așa ajunge în 1938 să se înroleze în armata germană – Wehrmacht – și să obțină cetățenie germană – inventându-și și declarând chiar origini paterne austriece (era o condiție pentru a fi acceptat ca străin în armata germană să ai origini germane sau austriece pe linie paternă).
Ceea ce urmează pentru Sven întrece ceea ce îmi imaginam. Așa cum Hoțul de cărți ne dezvăluie o altă fațetă a germanului de rând în Germania nazistă, Imperiul Iadului de Sven Hassel ne arată o altă versiune a soldatului german servind Germania nazistă. În cazul Hoțului de cărți cartea este scrisă de un autor tânăr, din poveștile rudelor sale care au trăit războiul – iată că sunt totuși și oameni care au răbdare să asculte și să înțeleagă ceva din experiențele altora.
În cazul Imperiului Iadului, autorul este chiar el unul din personajele cărții, acesta a trăit ceea ce relatează și deci, dintr-o dată, ceea ce credeam că știm este sfărâmat în bucăți. Sven Hassel a fost trecut prin tot ceea ce poți trece un soldat și este o minune că a supraviețuit. Se știe despre tentativa lui de dezertare și despre transferarea sa în batalionul disciplinar 27, unde se pare că i-a cunoscut pe celebrii săi camarazi, eroii cărților sale. Ceea ce însemna un batalion disciplinar aflăm și din paginile romanului Imperiul Iadului și credeți-mă este ca și cum ți-ai aplica cu bună știință o căldare de apă clocotită drept în figură.
Se pare că a avut și o tentativă de sinucidere, cel puțin asta citim în carte, și grație forței insuflate de camarazii săi a depășit episodul. A fost de opt ori rănit pe front, a efectuat o misiune de spionaj și apoi în repetate rânduri a fost prizonier de război, având în vedere deznodământul conflagrației, pe care astăzi îl știm cu toții. Cu toate acele variații și abateri a terminat războiul ca locotenent, primind Crucea de Fier 1 și a 2-a clasă. Apoi ajutat de însemnările sale și de soția sa, care a stăruit să continue să scrie, a devenit scriitor. A păstrat legătura cu unii dintre tovarășii săi de arme, bineînțeles cei rămași în viață. Toată viața a fost urmărit nu doar de amintirile sale despre război, dar și de consecințele deciziei sale din tinerețe de a lupta de partea germanilor. Sunt și voci care susțin că nu ar fi fost niciodată pe front și că poveștile pe care le-a scris i-au parvenit din mărturia unui participant la război. Controversele rămân deschise. Ceea ce este cert în cazul meu, este că…
Nu vă voi povesti cartea aceasta. Nu pot. Este șocantă, este înfiorătoare și nu dați vina pe mine dacă vă veți apuca să o citiți și o veți arunca cât colo cu tot cu succesul de care se bucură seria. Iau în calcul și cititorii care gustă astfel de lucruri și tot nu mă las convinsă să v-o povestesc.
Pot să vă spun cu alte cuvinte ce am reținut, ceea ce mă va urmări de aici încolo și mă determină să continui să citesc bucată cu bucată toată seria. Vă spuneam, este despre o realitate pe care mulți dintre noi nu vrem să o cunoaștem, dar care ne înconjoară. Este despre istorie: Imperiul Iadului (publicată în 1971), ne plasează spre finalul războiului, în anul 1944 (în al cincilea an de război), când disciplinata, infailibila, aroganta mașinărie de război germană și mecanicii ei rasați se pregătesc să dea un mare și neașteptat chix. Suntem trecuți prin consecințele sinistre ale insurecției de la Varșovia, acțiunile represive, în care au fost masacrați mii de civili. Și mai este despre oameni deveniți soldați, adică numere matricole, rotițe dintr-o mașinărie, carne de tun, invariabil aceeași, tocată mărunt în acompaniamentul unei retorici patriotarde de oricare dintre părțile beligerante.
Să urmărim reacția unor personaje care ascultând oferta inamicilor ruși, își pun în minte să dezerteze:
– Camarazi! Camarazi germani! Ascultați ce vă spun. Aruncați armele și eliberați-vă! Aruncați jugul imperialismului și veniți să vă uniți cu frații voștri muncitori! Armata liberă a popoarelor socialiste așteaptă să vă primească. […] Veniți acum la noi, cât mai este timp, ca să evităm vărsarea de sânge a fraților noștri! […]
– […] Eu am de gând să încerc cât oferta mai stă în picioare.
– Dacă aș fi în locul tău, a zis încet, eu nu aș avea prea mare încredere în cuvântul rușilor. Și ei au lagăre de concentrare și deținuți politici. Cred că nu se vor purta cu tine mai bine decât naziștii.
Și într-adevăr răspunsul înțelept venea din partea unuia dintre personajele care dovedesc că între cele două ideologii – comunistă și nazistă – nu era nicio deosebire când venea vorba de metode de acțiune. Din nou un lucru de reținut.
Pastorul Fischer, unul din cei mai docili, mai blânzi la vorbă, mai bine intenționați oameni ajunsese la degradantul batalion disciplinar, numărul 999, ghena de gunoi pentru toți delicvenții, trecând prin tratamentul infernal al lagărului Sennelager, un centru de detenție, și ajunsese în cele din urmă să lupte pe front, doar pentru că la apogeul carierei sale teologice – era pastor – a îndrăznit să-l denunțe pe Adolf Hitler și regimul său nazist din amvonul de la care predica. În noaptea care a urmat a fost arestat, soția și copiii săi, asemenea.
O altă situație este descrisă în pagini greu de parcurs, în cazul unui martor al lui Iehova, care se înrolase în război ca voluntar la alternativă cu a-și lăsa fratele să fie mutilat sub privirile sale. Totuși face greșeala de a refuza să îmbrace uniforma militară, iar consecințele sunt letale.
Despre WU-iști (Wehrmacht unwürdig – cei nedemni de serviciul militar), cei din infamul batalion disciplinar, primii care, din disperare, au încercat să schimbe taberele, autorul ne informează: Această companie de oameni epuizați era o adunătură de infractori. Unii fuseseră prinși ascultând posturi de radio străine, unii îndrăzniseră să pună la îndoială, cu voce tare victoria finală, unii spuseseră ce gândesc, într-un loc public. Alții jefuiseră, escrocaseră, și omorâseră. Totuși, alții se dedicaseră, într-un mod supărător, unui ideal de non-violență. Și acum, toți împreună își așteptau moartea într-o pivniță bântuită de șobolani. Sună cumva cunoscut cu ceea ce s-a întâmplat în țările comuniste.
Disperarea care îi încolțea pe liderii Germaniei naziste la sfârșitul războiului, i-a determinat însă să folosească tot ce se putea folosi în serviciul activ, chiar și pe germanii pe care îi considerau adversari, deținuții. Erau refuzați să lupte pe front doar evreii și homosexualii.
Felul într-adevăr excepțional de a fi al cărților lui Hassel (bănuiesc că nu doar al Imperiului Iadului) sunt personajele și replicile memorabile. Vă reamintesc era război, fiecare era numai pentru el, dar Porta, Micuțul, Bătrânul, Gregor Martin, Legionarul, Barcelona ne oferă revanșa, nouă cititorilor mai puțin atrași de subiectul războiului. Sunt oferite adevărate lecții de viață, pe care nu le uităm ușor. Și că am adus în discuție ipocrizia ideologiilor de extremă stângă sau dreaptă să urmărim experiența Micuțului (caporalului Wolfgang Kreutzfeldt), un ostaș pe care l-a salvat din război tocmai dramul de omenie și doza mare de nebunie, curajul său nebun. (autorul a ținut legătura cu acesta chiar și după terminarea conflagrației).
[…] am văzut cum tancul a prins între șenile mina scăpată de Micuțul din mână și explozia care a urmat l-a sfărâmat ca pe-o găoace de ou. Părțile laterale s-au surpat, capacul s-a deschis. Un singur om a fost auncat afară. […] Cred că rusul se gândea că-i venise ultimul moment. Armata Roșie nu lua prizonieri și nu era niciun motiv ca germanii să se poarte altfel. […] i-am auzit asigurările bâlbâite și pline de groază că nu-i comunist, că nu-i stalinist, că luptă fiindcă e forțat și că n-are nimic cu germanii […]
– Bine, bine, taci din gură, a mârâit Micuțul. Toți suntem la fel, amice. Tu nu ești comunist, eu nu sunt nazist, eu îi iubesc pe ruși, tu îi iubești pe friți… așa că de ce să nu ne unim și să fim prieteni?
Și chiar da, Micuțul îi cruță viața rusului, și preț de câteva minute în tranșee devin prieteni buni împart pachetul de mâncare al rusului, iar Micuțul chiar încearcă să-i salveze viața. Totuși, nu reușește. Rusul moare sub șenilele unui tanc condus de camarazii săi ruși, iar Micuțul de supărare își confundă un camarad grav rănit, care îi cere ajutor, cu un adversar și îl ucide. Fatalitatea…
În plutonul 2, condus cu inteligență de sergentul Willi Beier – Bătrânul, mai sunt și alte figuri memorabile: fanaticul sergent nazist Julius Heide sau comunistul Lenzing, doi tineri pe care războiul avea să-i scuture de fantasme.
Locotenentul Löwe, comandantul companiei a cincea, din care fac parte eroii noștri, se distinge de asemenea prin calitățile sale de lider: Oricare ți-ar fi fost părerea despre ofițeri în general, locotenentul Löwe era totdeauna acolo, totdeauna cu tine în toiul luptei. Era curajos și stăpân pe sine.
Sunt și personaje nefaste: subofițerul Helmuth sau sergentul-major Matho, oameni cărora războiul le-a dat apă la moară, le-a oferit șansa să-și exprime cruzimea, iar aceia chiar nu pierdeau niciun moment să o arate tuturor.
Aflăm și lucruri inedite despre personalul unităților militare SS, elita armatei germane, în parte, tineri mai degrabă bine instruiți ideologic decât militar: îi iau direct din leagăn și așteaptă de la noi să facem război cu ei. E o situație disperată. Nu pot deosebi o piesă a unei arme de alta., justifică un ofițer SS stângăcia cadrelor sale, niște adolescenți care i-au confundat pe eroii noștri cu soldații ruși și și-au descărcat arma în brațul lui Barcelona.
Și mai sunt anecdotele, momentele de acalmie, care destind cititorul și-l uimesc în egală măsură, pentru că personajele nu își pierd nici capul nici umorul în situații macabre, în care nu-ți imaginezi nimic de râs sau în care a-i lua-o pur și simplu la fugă.
Așteptarea unui convoi de deținuți, adunați de prin lagărele disciplinare, este o binevenită pauză pentru personajele principale. Intră într-un joc de cărți cu prizonierii francezi și britanici. Într-unul din vagoanele trenului care urma să-i transporte în lagărul de la Sennelager, Micuțul pune ochii pe un ponei și dorește chiar să-l adopte.
Autorul creează pagini de acțiune care te țin cu sufletul la gură în capitolele: În jos pe coasta muntelui, Polonezii, Trecerea râului, dar și unele de jale, înspăimântătoare, Cimitirul din Wola. Nu insistă pe detalii, dar relatează cu precizie și chiar dacă, cu siguranță nu și-a propus să emoționeze sau să alerge după lauri ori justificări:
Era un semn sigur că pierdeam războiul. Să fim lăudați ca fiind salvatori ai națiunii, în loc să se urle la noi că suntem o adunătură de trântori cretini, înclinați spre crimă, ceea ce, fără îndoială eram… sau am fi fost, dacă ni s-ar fi dat o cât de mică șansă.
… totuși pe mine a reușit să mă impresioneze. Vă las și pe voi să decideți. Hai curaj. Vă recomand să vizitați și site-ul oficial al autorului. Chiar merită. Găsiți interviuri cu autorul și portrete ale personajelor foarte pitorești din carte și altele. Eu voi continua să vă plictisesc și cu alte volume din seria de 14 cărți Sven Hassel, prezentate, bine, bineînțeles, în mai puține cuvinte. Pe curând.
