e seară și ninge-ndesat
zăpada-n zăpadă se lasă
și abia mă mai mișc înghețat
și abia mai știu drumul spre casă
e beznă un câine-a lătrat
de-acum n-are rost să mai sper
sprijinit de un stâlp un soldat
și-aprinde țigarea stingher
e noapte și ninge turbat
și nu mai zăresc nici un drum
cum viața-i un loc depărtat
cum totu-i mai simplu de-acum!
Titlul poeziei „În stilul lui Bacovia” ne duce cu gândul la sentimente și stări bacoviene: tristețe, suferință și singurătate, susținute în versurile creației de față.
Anotimpul „iarna”, în această poezie, ne este mai degrabă sugerat decât prezentat în sensul său propriu. Temperaturile scăzute, ninsoarea, stratul de zăpadă, care acoperă pământul despuiat de haina cea verde a vegetației, la venirea iernii, încetinirea funcțiilor vitale, toate aceste schimbări vizibile în natură, resimțite de organismul nostru, sunt transferate trăirilor eului liric. Însă, după cum suntem lăsați să înțelegem din titlu, această transformare se face în stilul lui Bacovia, nu în litera sa.
Lăsarea serii pare că vine odată cu iarna: e seară și ninge-ndesat, zăpada-n zăpadă se lasă. Într-o așa criză de spațiu și de timp nu mai este loc decât tot de zăpadă, de ger și gheață, ca-ntr-un imperiu al nemișcării, care, paradoxal, amenință să se extindă. Tot la fel, o criză existențială se petrece. Simțurile, cu nevoile lor clocotitoare, se contractă și poetul constată glacial: și abia mă mai mișc înghețat și abia mai știu drumul spre casă.
În a doua strofă apar două cuvinte-simbol. Ambele aduc semnificații care indică un sens invers decât cel de pe cadranul vieții: un câine și un soldat. Cei doi, paznici, luptători, gata oricând de jertfă și de luptă, par în poezie scoși din funcțiune, lipsiți de virtuțile consacrate, mai degrabă inutili, anticipând moartea și capitularea în fața ei: e beznă un câine-a lătrat/de-acum n-are rost să mai sper/sprijinit de un stâlp un soldat/și-aprinde țigarea stingher.
Ușor ușor, ultimele repere vitale încetează să mai fie o preocupare pentru eul liric: e noapte și ninge turbat/ și nu mai zăresc nici un drum. Casa și apoi drumul: adăpostul vieții și direcția în viață sunt pierdute, abandonate, înstrăinate, îndepărtate.
Ce este dincolo de ele? Poetul ne surprinde la finalul poeziei cu o seninătate neverosimilă: cum viața-i un loc depărtat/cum totu-i mai simplu de-acum!
Revenim la titlu, putem constata că până la un punct Mircea Cărtărescu ține calea cu inconfundabilul George Bacovia, dar apoi karma lor lirică se desparte. Acel sentiment continuu al destrămării niciodată încheiate, de teamă permanentă, care îl ține captiv pe Bacovia, în această poezie se lămurește. Aproape că simți ca cititor o stare indusă și impusă care să conducă fără greș la acel sentiment de eliberare, de detașare conștientă, deși dureroasă, incomodă. Verbele sunt la timpul prezent, așadar poetul obține acel efect de care rar putem beneficia pe măsură ce trăim întâmplările și evenimentele din viața noastră. De cele mai multe ori, din păcate, le putem aprecia, la adevărata semnificație și valoare, abia după trecerea timpului.
Cine știe poate aceasta era adevărata nevroză a poetului simbolist. Indecizia lui George Bacovia, de a se încăpățâna să rămână de veghe la granița dintre viață și moarte, într-o zonă de tranziție, este oarecum compensată În stilul lui Bacovia sau altfel spus în arta de a judeca la rece, stând chiar pe craterul unui vulcan încins.
În loc de încheiere, să recapitulăm, citind una din poeziile lui George Bacovia, intitulate Regret. Poate fi elocventă pentru contextul nostru:
De mult, de mult cunosc doi plopi
Ce-mi stau și azi în cale –
Îmi place mult ca să-i privesc,
Dar mă cuprinde-o jale…
Căci parcă-mi spune-un nu-știu-ce…
Ca mâine poate am să mor –
Și dânșii n-or mai fi priviți
De nici un trecător…
