Titlu: Nuvele
Autor: Ion Luca Caragiale
Editura: Cartex
An apariție: 2018
Număr pagini: 328
Tudor Vianu considera că nuvelele lui I.L. Caragiale se situează la interferența dintre realism și naturalism. În analiza nuvelei „În vreme de război” trebuie să pornim de la afirmația lui George Călinescu: Există o tară într-o familie unde un frate înnebunește, iar altul devine hoț ca popă și delapidator ca ofițer.
A fost publicată fragmentar, din decembrie 1898 până în martie 1899, la Revista „Gazeta săteanului”.
Tema nuvelei este teama, groaza pierderii bunurilor câștigate, a statutului social și sentimentul de nesiguranță care domină subconștientul uman, declanșate pe fondul unor probleme de familie.
Acțiunea se petrece în timpul Războiului de Independență 1877-1878. Titlul este semnificativ: poate defini, pe de o parte, timpul când se petrece acțiunea și poate simboliza „un război” în subconștientul personajelor. Este o nuvelă, specie a genului epic în proză, în care intriga este riguros construită, acțiunea este lineară, iar accentul se pune mai mult pe personaje decât pe acțiune. Are trei capitole care corespund a trei părți fără titlu, dar care sunt numerotate cu cifre romane.
Prima parte prezintă expozițiunea, cea de-a doua intriga și desfășurarea acțiunii și se află sub dominația laitmotivului: gândeai c-am murit, neică?, iar ultima parte, punctul culminant și deznodământul.
Pe parcursul derulării acțiunii ni se dezvăluie psihologia personajelor, premisele lor psihologice, iar finalul prezintă imaginea hangiului care înnebunește.
Hangiul din Podeni știa că prin împrejurimi era o ceată de tâlhari. Stavrache avea un frate, popa Iancu Georgescu, care poseda două rânduri de case din piatră, cinci cai, vite multe și moșii întinse.
Preotul era șeful bandei, înscenând chiar un furt în propria sa gospodărie, ca să abată atenția. Văzând totuși că pericolul este iminent, vine la fratele său să ceară ajutor. Hangiul îl întreabă: Ce e, mă?, iar preotul se pliază acestui stil concis: Am venit la dumneata ca la un duhovnic. Întâmplarea face ca la han să poposească un ofițer și doi sergenți rezerviști. Stavrache îl povățuiește să plece cu ei, ca voluntar în război, ca să i se piardă urma dacă va fi prins îi vor putrezi oasele în ocnă.
După plecarea fratelui său, Stavrache rămâne singurul posesor al averii acestuia și păstrează neîntinată imaginea familiei sale. Primește două scrisori pe care le citește: una datată cu trei zile înainte de atacul de la Plevna, de la fratele lui, iar alta din partea regimentului care elogia faptele de vitejie ale celui dispărut. Stavrache, care se lăsă ușor pradă întrebărilor și frământărilor, după citirea primei scrisori, se simțea eliberat după lecturarea celei de-a doua. Consultă un avocat care îl avertizează, în mod ironic, că numai mortul îi poate lua averea.
Timpul a trecut de atunci, iar totul părea să reintre în normal. Până când în mintea lui irup coșmarurile. Fratele mort se întorcea noapte de noapte. Iar el se lupta cu acela, pe viață și pe moarte, luând o pauză în timpul zilei, până noaptea următoare, când o lua de la capăt.
Personajul atinge momentul paroxistic la sosirea a doi călători la han, când descoperă că unul dintre ei este chiar fratele său. Rămâne cu ochii holbați, înțepenit de surpriză. Vărsă paharul de vin, pe care încerca să-l bea cu cei doi, peste bărbie pe sân. Fratele său îi cere o sumă importantă de bani pentru a acoperi sustragerea din fondurile regimentului. Stavrache crezu că are din nou un coșmar și se ghemui pe pat, pentru a scăpa de ceea ce era de această dată un fapt real. Are loc o încleștare între cei doi, Stavrache îl atacă sălbatic pe fratele lui și apoi înnebuni. Georgescu se exprimă tragic: N-am noroc!, ceea ce înseamna că de data aceasta nu va mai scăpa de poteră.
Povestitorul insistă asupra stărilor halucinante ale personajului: adormea în zori, avea coșmaruri. Descrierile din natură fac doar să accentueze halucinațiile lui Stavrache. Era o sloată nemaipomenită: ploaie, zăpadă, măzărică și vânt vrăjmaș, de nu mai știa vita cum să se-ntoarcă să poată răsufla. Este interesant cum faptele ilegale ale fratelui său, dublate de apetitul acestuia pentru avere și stabilitate, reușesc să dezvolte o criză de conștiință și de comportament hangiului, un om cât se poate de așezat, cu rosturi. Este elementul naturalist al acestei proze, pe care îl identificăm în nuvelele lui Caragiale. Ereditatea – În vreme de război și mediul social – O făclie de Paște influențează dramatic evoluția sau degradarea personajelor. Acestea sunt circumscrise datelor familiale sau sociale și nu se pot elibera decât prin pierderea sănătății mintale, care echivalează cu pierderea identității. Interiorizând și exagerând drama familială sau socială personajele înnebunesc, par a nu avea scăpare.
Caragiale, prin nuvelele sale este considerat un precursor al prozei de analiză psihologică reprezentată de scriitori precum Alexandru Ivasiuc şi Nicolae Breban.
Citiți și recenzia la O Făclie de Paște aici.
