Mâine, 20 noiembrie, dacă vă aflați în târg, mai precis la Târgul de Carte Gaudeamus care s-a instalat deja la Romexpo, căutați întâlnirea cu Însemnările volatile ale medicului-literat Mihai Cezar Popescu și cu Editura Sigma.
Volumul de poezie Însemnări volatile care se lansează mâine la Editura Sigma prinde ca-ntr-un buchet o sută cinci poeme, între două argumente inedite ale poetului, unul de început și altul de final.
Argumentul de început este o scurtă expunere în proză, relatând nu despre experiența medicului Mihai Cezar Popescu, ci, printr-o inversare de roluri, despre experiența pacientului cu misiune lirică. Sala de operație, actul medical în sine și senzațiile pe care le traversează sunt metafore, desigur. La fel, „oglinda imensă a tavanului” care „trădează mișcările chirurgului până în cele mai mici amănunte.” În ea, „Întins pe spate, pe masa metalică” se vede pe sine ca pe altul, se simte pe sine în sine. Acceptă operația pe viu, simțind totul, sfârșind prin a încerca să reziste să lase să i se extragă secretul. Și prin acest argument amăgitor, începe inexplicabilul „universul se umple de armonii”, iar el ajunge să se audă rostind precum „fiara neîncrezătoare, poezia”, care „iese din întuneric”: Lasă că mai vedem noi…
Așa că Argumentul 1 al poetului – Oglinda – este tocmai ceea ce nu se poate explica. Poate chiar el însuși s-a înșelat crezând că poate argumenta sau defini ceva.
Tot ce poate să facă este să privească conștient la ceea ce se va întâmpla.
Am avut mereu impresia, citind poemele, că frânturi de oglinzi, de gânduri, de senzații se întrepătrund, se împletesc cu simboluri, cuvinte-imagini transfigurate liric. Așa că orice experiență, timp, loc, anotimp, fenomen, scenă devin poezie. Chiar poetul nu mai este ființă ci carte: În seara aceea/Adânc cufundată/În tăcerea castelului/Biblioteca!/ Eu m-așezasem/Drept/În raft. („Biblioteca-oglindă”)
Ce dacă nu se poate lăuda decât Cu șira ruptă/Și burta suptă a gândului băut/Din sete de metaforă, el trăiește aievea în „Lumina metaforei”.
Iubita sa Îmbrăcată în nopți are identitatea învăluită în faldurile poeziei Doamne/Cât de frumoasă ești!/Visul mi-ai adus/În cești! („Amor”) și viceversa, poezia ni se dezvăluie precum jumătatea sa: Jumătate de față/Sprijin/În jumătate de mână/Pe jumătate ochi adormit/Peste cartea/Deschisă la jumătate/Fereastra deschisă/Spre jumătatea ascunsă/A grădinii./ Văd doar jumătate din tine/Restul univesului tău/Mă-ntregește pe mine. („Semirealitate”)
Clipele atâțătoare petrecute cu ea pentru care „Am renunțat la fumat” sunt sublimate, iar realitățile evocatoare de tensiune sau de senzații extreme din titlurile poemelor „Război în Irak”, „Prin zăpezi” fac loc materializării gândului abstract În care spiritul dospi-va/Visând/la Nanga Parbat.
Am urmărit dâra de gheață sau de foc a exprimărilor spiritului în „Scenă – Aproape de Polul Nord”, „Peisaj sicilian” sau „Poveste perugiană” și am intrat în atmosfera marilor orașe „Lumină la Nisa”, pentru a reveni în „Pitești” în „amintirile” orașului natal al autorului.
Și nu am uitat să mă întorc la versurile citite, chiar și la cele din poemele în italiană, „Ricordi veneziani”, „Calabria”, în engleză,„Gertrude in the sun”, sau la un „Pseudo-haiku” seducător, provocator.
Am ajuns și la final, adică la Argumentul 2 – Gelosamente tu (în minte îmi vin fără să vreau versurile unui celebru șlagăr italian – sempre, sempre, insistentemente). Și citesc despre o iubire din tinerețe, pierdută la fel de inexplicabil sau, mai bine zis, care îi revine în minte poetului fără argument, probabil muza versurilor sale.
Între oglinda conștiinței și inspirația magică stă explozia lirică. În orice caz, mie mi-a plăcut interiorizarea oricărei întâmplări exterioare, vânătoarea unei năluci care apare la tot pasul printre banalități și chestii cotidiene – poezia, pe care autorul reușește să o prindă o clipă în palmele sale ca să o piardă din nou, în plăcerea jocului. Între aceste clipe de grație m-am aflat și eu ca o gură-cască curioasă.
Vă las și pe voi să vă alăturați.
Riduri pe ziduri
Cub peste cub
În cercuri largi
Sub aripa albă
A nopții de toamnă.
Un spirit sucub
Alunecă strâmb
Furișat
Peste ziduri scălâmb
Vuiet și brazdă aduce
Iar cubul din cub
Într-un cerc
Se sfărâmă.
Mai târziu doar
Liniște
Așteptare.
Despre autor
Mihai Cezar Popescu s-a născut în Pitești, în 1954, într-o familie de intelectuali (mama proaspăt absolventă a facultății de medicină generală din București, iar tatăl cu două doctorate susținute la Paris – drept roman și limbi clasice).
A publicat primele versuri într-o revistă de tineret la vârsta de 15 ani. În perioada studiilor universitare – Facultatea de Medicină Generală din București – a continuat să publice versuri și proză scurtă în publicații studențești. În aceelași timp, exersează artistic, prin traduceri din literatura clasică, franceză, germană și engleză. Această activitate din studenție o va dezvolta sistematic mai târziu, traducând proză și poezie din limba italiană.
În timp a devenit un apropiat al unor scriitori însemnați precum: Constantin Țoiu, Emil Manu, George Bălăiță, Alexandru Ivănescu, Aurel Covaci, Marin Sorescu, Traian T. Coșovei. Gino Pastega, Francesco Silvestri, Franco Galiano, Alessandro Zanon.
Împreună cu unii dintre acești scriitori și având sprijinul altor oameni de cultură, publică în perioada 1997-2004 revista culturală „Logos”.
„Poeme” este primul volum de poezie publicat de Mihai Cezar Popescu în anul 2002. Acesta este urmat de un mic volum de proză scurtă „Crochiuri” (2004) și apoi de romanul „El – foșnetul blând al clipei” (2006). Îl regăsim cu publicații constante în revistele: „România literară”, „Arc”, „Ramuri”, „Climate literare”, „Unu” etc.
Menționez că aceste date despre autor le veți putea citi integral în volumul Însemnări volatile.
Volumul beneficiază de o Fișă bio-bibliografică, de a cărei exitență m-am bucurat mult. În egală măsură, am remarcat intervenția criticului literar Liviu Grăsoiu și pe cea a eseistului și poetului Mihai Pompiliu Constantinescu (nepot al marelui critic Pompiliu Constantinescu) precum și Ecourile din lumea medical-literară.
