Titlu: Insula Pierduţilor – Descendenţii
Autor: Melissa de la Cruz
Editura: Litera
An apariţie: 2015
Număr pagini: 352
Lumea fantastică, plină de magie a poveştilor, a cărţilor pentru copii, a fost şi continuă să fie se pare o sursă de inspiraţie pentru scriitori de succes. O confirmă autoarea americană cu origini filipineze, Melissa de la Cruz, în cel mai recent bestseller al ei: „Insula Pierduţilor” tradus în limba română şi publicat de curând la Editura Litera.
Ea ne mărturiseşte despre fascinaţia sa, manifestată încă din copilărie, pentru filmele de animaţie Disney, în care poveştile clasice au câştigat în strălucire şi au devenit o parte importantă a culturii noastre populare.
Precum alţi creatori sau culegători de poveşti pare a ne întreba dacă mai gustăm basmele, pentru ca apoi tot ea să ne încredinţeze că, da, ne plac poveştile, iar şi iar, şi da esenţa lor este nemurirea: întotdeuna se poate reveni prin ceva sau spune încă ceva la ceea ce a fost spus cândva. Asta dacă într-adevăr le iubim la fel de mult cât ne iubesc ele pe noi, cititorii.
Şi pentru că tot suntem într-o eră a argumentării nu a magiei, de la Cruz ne oferă şi un motiv, cu mult talent, pentru că nu strică farmecul poveştilor de altădată ci îl potenţează. Iar motivul este reprezentat de o nouă generaţie de personaje: Descendenţii.
Şi eu, şi voi, şi părinţii voştri, cu toţii ne-am întrebat: ce-or fi făcut personajele noastre preferate până la adânci bătrâneţi? Dar după? Melissa de la Cruz vine cu o sugestie: după alte bătrâneţi care le-au urmat atâtor bătrâneţi fericite au avut fireşte timp să crească şi copii, propriii lor copii. Iar ei sunt Descendenţii de astăzi ai personajelor de ieri.
Autoarea a făcut apel la toată cultura noastră despre miturile sau poveştile de altădată scrise de Fraţii Grimm, J.M. Barrie, Dodie Smith, Charles Perrault, Rudyard Kipling şi alţii adaptate apoi pentru film, continuate şi completate de Disney în nenumărate producţii noi sau devenite deja clasice.
Insula Pierduţilor
Războiul între Bine şi Rău a luat sfârşit. Cel puţin la nivel declarativ. Sfârşit au şi toate poveştile iar personajele lor se retrag să-şi trăiască veşnicia. Doar că Regatul Unit al celor buni, Auradonul, i-a exilat pe cei răi pe Insula Pierduţilor, un ţinut imaginar ostil, dar care… „of, ce păcat”, vor spune unii, „ah, ce bine”, vor răsufla uşuraţi alţii: în acel ţinut nu exista magie. Iar maleficii de altădată trăiesc acum la periferia Auradonului din resturile aruncate de cei fericiţi, nevoiţi să-şi prepare poţiunile în timpul orelor de chimie. Sunt mai degrabă nişte scamatori jalnici, uitaţi de lume, care trebuie să se autoservească sau să-şi exploateze copiii pentru a-şi face traiul mizerabil mai uşor. Iar fiii şi fiicele lor sunt nişte neisprăviţi. Îmbrăcaţi în blugi uzaţi, cu pletele vopsite, consumatori de „cafea neagră ca sufletul tău”, puşi pe răutăţi, impertinenţi, fără inhibiţii, umplând clădirile oraşului cu grafitti par nişte copii „îmbunătăţite” ale unor teribilişti din zilele noastre.
Ei, cu unele precizări care pot fi decisive: adoră sângele de broască râioasă la petreceri şi tatuajele care pot anihila elemente magice. Au şcoala într-un cimitir, iar la şcoală învaţă cum să fure, să mintă, să urzească intrigi, să facă selfie, să fie abuzivi. Ce ziceţi? Tot ceea ce pentru noi înseamnă a fi în afara regulilor, a fi controversat, acolo era permis, venerat şi ridicat la rang de ştiinţă. Pentru că vechii răufăcători, vrăjitori, cotoroanţe şi personaje înspăimântătoare, acum părinţi sau profesori, îşi pregăteau urmaşii, noua generaţie de răufăcători, pentru a readuce magia în insulă şi astfel să fie din nou liberi să-şi reia vechile obiceiuri. În copiii lor îşi puneau speranţa, deşi le reaminteau zi de zi că sunt nişte incompetenţi, nedemni de numele pe care îl poartă.
Personajele principale ale acestei cărţi sunt copiii unora dintre cele mai înfiorătoare şi egoiste personaje negative: Mal – fiica Maleficei din „Frumoasa din Pădurea Adormită”, Evie – fata Reginei celei Rele din „Albă ca Zăpada”, Jay – fiul vrăjitorului Jafar din „Aladin şi lampa fermecată” şi Carlos băiatul Cruellei de Vil din „O sută unu dalmaţieni”.
În Auradon facem cunoştinţă cu Ben, prinţul moştenitor al Bestiei şi al frumoasei şi înţeleptei Belle, şi ne reamintim basmul „Frumoasa şi bestia”.
Şi de-o parte şi de alta vechea gardă de răi sau buni urau deopotrivă schimbările, bineînţeles, cu îndârjire afişată de primii şi cu mai multă delicateţe respinse de ceilalţi.
Cei răi, de pildă, în loc să gândească că principala lor crimă era răutatea, nu regretau decât neatenţia, momentele de slăbiciune, planurile eşuate nicidecum faptele rele comise. Punctul de plecare în a se elibera nu era schimbarea de comportament, nu se căiau câtuşi de puţin pentru relele comise ci doreau ca generaţia care vine să fie mai bună, adică.. mai rea.
Cei buni conduşi de Bestia se săturaseră ca acesta să ştie ce este bine pentru ei şi să-i dirijeze diplomatic, dar fără drept de apel.
Ceva trebuia să se schimbe…
Aparatul confecţionat la orele de Ştiinţă Ciudată de unul din cei mai deştepţi elevi, Carlos, a reuşit să se conecteze la undele radio venite din Auradon şi să străpungă cupola care acoperea ţinutul pierduţilor şi bloca accesul lor la magie. Performanţa tehnică a băiatului Cruellei este speculată de Mal care are ambiţia de a deveni mult mai rea decât mama sa, Malefica. Aşa că toţi patru: Mal, Evie, Carlos şi Jay, din interese personale, nu din prietenie – aşa ceva era de-a dreptul o ruşine nu o virtute pe insulă – pleacă în căutarea Ochiului Dragonului, un sceptru cu puteri magice, care pare-se s-a reactivat.
Ce descoperă? Rămâne să citiţi şi apoi să continuaţi aventura mutându-vă în lumea filmului. Descendenţii este numele unei noi producţii Disney care are premiera pe 19 septembrie la Disney Channel. De această dată paginile de carte se transformă în imagini de film la fel de captivante.
Note personale
Mi-a plăcut cartea pentru umor şi suspans, pentru felul în care a fost spusă o poveste. Până la urmă este pur şi simplu o poveste îndrăzneaţă, care vine la pachet cu tot cu recuzita de elemente fantastice. Nu lipsesc nici aluziile ce-i vizează pe adulţi, nici punctele de atracţie pentru adolescenţii de astăzi. De multe ori trebuie să citeşti printre rânduri.
Pare o carte pe care, la prima vedere, niciun părinte întreg la minte nu o poate lăsa pe mâna unui tânăr. Cum ar putea, când eroi sunt chiar personajele negative? Dar adolescenţii din poveste ne învaţă să facem distincţia între rău – în viziunea scriitoarei ceva dobândit, perpetuat, repetat – şi bine – o forţă spontană, nebănuită din fiinţa noastră lăuntrică, cea care aşteaptă să fie descoperită, cea care ne poate însănătoşi şi schimba oricât de imposibil ni s-ar părea. Răul se hrăneşte din temerile şi frustările noastre şi dacă e aşa, atunci nu ar trebui să fim îngroziţi şi să-i fugim din cale ci să ne acordăm timp, atenţie, să facem haz de necaz, mă rog, un plan de evacuare, pentru a ne convinge că a fost doar un vis urât. Până la urmă nimic nu e veşnic (chiar şi răii au fost exilaţi pentru doar 10-20 de ani). O lume poate fi reconstruită din temelii.
Aş putea spune că această carte continuată în timp real de un film reuşeşte nu doar să transmită ceva de la o generaţie la alta ci oferă experienţe diferite trăite simultan de două generaţii: părinţi şi copii. O pot citi tinerii şi părinţii lor, în egală măsură, şi pot face pe cât posibil schimb de mesaje. Aventură plăcută!
