Titlul: Povești
Autor: Frații Grimm
Editura: Cartex
Număr pagini: 160
Un bătrân împărat simţindu-şi sfârşitul aproape, l-a chemat la dânsul pe cel mai credincios servitor al său, pe Ioan, rugându-l să-i fie alături feciorului său după ce el pleacă îl lumea celor drepţi. Pe lângă multe alte sfaturi, servitorul a primit şi rugămintea să nu-l lase pe fecior în odaia de la capătul holului căci acolo se află un tablou cu fiica împăratului de la Palatul de Aur, iar de o va vedea, de ea se va îndrăgosti pe loc şi multe primejdii îl vor pândi.
După moartea împăratului, Ioan şi-a intrat în drepturi: i-a arătat fiului de împărat, acum rămas orfan, averea plus toate camerele din palat cu excepţia uneia, ultima cameră din holul mare. Curios, fiul de împărat nu s-a lăsat păcălit şi ambiţionându-se a pătruns în camera interzisă. Deşi servitorul a încercat să acopere tabloul cu propriul trup, a fost în zadar căci fiul l-a văzut. De cum a văzut pictura, tânărul s-a îndrăgostit de fată şi a căzut într-un leşin adânc.
După ce şi-a revenit, prinţul a dorit s-o cunoască pe fata cea frumoasă. Punând un plan la bătaie, Ioan cel credincios a dat ordin aurarilor să lucreze diverse obiecte de aur, cu gândul ca el şi fiul împăratului să se deghizeze în negustori şi să i le prezinte fetei.
Ajunşi la destinaţie, servitorul a pornit spre Palatul de Aur cu câteva obiecte de aur, restul rămânând pe vapor în grija fiului de împărat. Văzând frumuseţile din mâna bărbatului, fata a fost vrăjită şi a decis să meargă cu acesta pe vas pentru a vedea şi restul podoabelor.
Ajunşi pe punte, Ioan a ordonat cârmaciului să pornească corabia. În timp ce vasul se îndepărta tot mai mult de ţărm, fetei de împărat i se prezentau toate bogăţiile de aur, fiind pe deplin impresionată de rafinamentul lor.
În cele din urmă, prinţul i-a dezvăluit fetei adevărul: nu este negustor ci prinţ ca şi ea, şi o iubeşte nespus de mult. Auzind una ca asta, fata a consimţit să-i devină soţie şi să-l însoţească de bună voie în ţara lui.
Într-o zi, când încă se mai aflau pe mare, Ioan a surprins conversaţia dintre trei ciori, căci da, acesta cunoştea şi graiul păsărilor. Zburătoarele conversau despre obstacolele ce-i vor apărea fiului în cale: la ţărm îi va apărea în cale un armăsar nărăvaş, de-l va încăleca, prinţul va fi omorât; la castel va găsi pe jos o cămaşă ţesută cu fir de aur şi de argint, de o va îmbrăca, flăcăul va lua foc. Iar al treilea necaz va veni după nuntă, împărăteasa va începe un dans apoi va învineţi şi va leşina. Ştiind de toate acestea, servitorul nu i le putea spune fiului de împărat căci va împietri pe loc, aşa că a decis să facă orice pentru a-l salva pe flăcău chiar cu preţul vieţii sale.
Ajunşi la ţărm, armăsarul şi-a făcut apariţia, dar a fost omorât de servitor. La palat, cămaşa a apărut şi ea, însă tot servitorul a luat-o cu nişte mănuşi şi a aruncat-o în foc. Gesturile lui Ioan au stârnit multe revolte în rândul servitorilor ce nu-l aveau la inimă pe acesta, însă fiul de împărat i-a readus la tăcere, zicându-le: Tăcere. Cine ştie ce bine mi-a făcut, chiar dacă nu se justifică. Lăsaţi-l în pace, căci Ioan este servitorul meu cel credincios.
După nuntă, împăratul a dat un bal unde frumoasa lui soţie a dansat cu foc. Deodată, tânăra a devenit lividă şi a leşinat. Imediat, Ioan care o urmărise toată seara a luat-o în braţe, ducând-o în camera ei unde i-a stors trei picături de sânge de la sânul stâng. După acest capitol, împăratul a ordonat ca Ioan să fie închis şi condamnat la moarte. Înainte de a fi executat, Ioan s-a simţit dator să-şi justifice acţiunile şi să-i ceară fiului de împărat iertare.
Înţelegându-l, tânărul împărat a vrut să-i ceară iertare însă a fost prea târziu, servitorul cel credincios se transformase în stană de piatră.
Statuia acestuia a fost pusă în camera împăratului pentru a-l putea plânge în voie.
După ceva timp, împărăteasa a adus pe lume doi băieţi gemeni, eveniment ce a adus un strop de fericire în familia regală.
Ca să-l readucă la viaţă pe Ioan, împăratul a fost nevoit să-şi sacrifice cei doi copii, apoi să picure sângele micuţilor pe statuie. Recunoştinţa faţă de servitor l-a îndemnat pe împărat să recurgă la cest gest tragic şi astfel Ioan a prins viaţă din nou, apoi servitorul a luat capetele micuţilor, le-a pus la loc, a uns rănile cu propriul lor sânge şi băieţii au revenit la viaţă.
După atâtea încercări oferite de viaţă, a venit rândul ca eroii noştri să trăiască fericiţi, unul lângă celălalt şi toţi împreună, până când moartea îi va despărţi. Şi nu uitaţi, lumea poveştilor este lumea în care totul este posibil, întotdeauna binele învinge răul, iar persoanele cu sufletul curat vor fi răsplătite pe măsură.
Poate aţi observat că în titlu este vorba de Ivan cel credincios iar în recenzie se vorbeşte despre Ioan cel credincios. Nu este o greşeală. Este vorba de una şi aceeaşi persoană. În acest fel echivoc a apărut în ediţia pe care am avut-o la îndemână. În alte ediţii veţi găsi povestea „Ivan cel credincios” cu titlul „Ioan cel credincios”.
