Titlul: Povești, amintiri, povestiri (conține povestea Ivan Turbincă)
Autor: Ion Creangă
Editura: Minerva
An apariţie: 2019
Număr de pagini: 350
Unul din creatorii de geniu ai basmului cult românesc, Ion Creangă este prin excelență un povestitor neîntrecut. Scriitorul publica în anul 1878, basmul inspirat dintr-o legendă populară, „Ivan Turbincă”. Prin motive pe care le regăsim și în „Dănilă Prepeleac” sau în „Stan Pățitul”, alte două basme publicate de autor anterior, stabileam între acestea, în alt context, o legătură tematică. O anecdotă rusească, care circula și pe la noi și pe care Creangă o interpretează în felul său original, ne vorbește despre un ostaș rus care capătă o binemeritată dezlegare de la viața ostășească după ce a slujit ani de-a rândul în armată.
Ivan a fost toată viața sa un ostaș care și-a făcut datoria și, pentru acest lucru, primește la retragere două carboave de cheltuială (carboavă = veche monedă rusească de argint sau bancnotă de hârtie, egală în valoare cu o rublă, care a circulat și în Țările Române).
Nu era poate mult pentru cât slujise, dar îi era destul să plece vesel, la drum, cântând, după ce își luă rămas bun de la tovarășii lui de oaste, cu care mai trase câte-o dușcă, două de rachiu.
Ivan era un om bun la suflet și darnic și se milostivește de doi cerșetori pe care îi întâlnește în cale, dându-le lor acele două carboave și spunând — Dar din dar se face raiul. Na-vă! Dumnezeu mi-a dat, eu dau, și Dumnezeu iar mi-a da, că are de unde.
Ceea ce nu știa Ivan, dar află imediat după ce săvârși acel act de caritate, a fost că acei doi oameni care cerșau nu erau ceea ce păreau. Sub înfățișarea lor se ascundeau chiar Dumnezeu și Sfântul Petru.
Bineînțeles că Ivan nu a fost lăsat să plece mai departe fără a fi răsplătit cum se cuvine. Dumnezeu îi ieși în cale și îl întreabă ce își dorește. Ivan nu ceru foarte mult. Își dori ca turbinca (sac soldățesc pentru merinde) lui să fie blavoslovită de Dumnezeu, așa încât să poată vârî în ea pe cine vrea el iar acela să nu poată ieși din ea fără voia lui.
Ei, acum nu era chiar atât de modest Ivan pe cât părea. Să fim serioși, sunt mulți dintre noi care și-ar dori același lucru dacă ar avea ocazia să îl întâlnească pe Dumnezeu. Totuși trebuie să recunoaștem că Ivan era un om fără pereche. Își dorea nu doar să i se dea ci să i se dea ceva cu care să poată lua, dacă nu viața cuiva, atunci doar libertatea aceluia pe care punea ochii. Defect profesional, apucături de soldat, veți zice.
Chiar așa. Pe drum făcu un popas pentru a înnopta la un boier. Acesta îl găzdui anevoie, pentru că văzu că Ivan era om împărătesc. Îl trimise într-o cameră dintr-o pereche de case de pe proprietatea sa care erau locuite de necuratul. Așa că Ivan căzu tocmai în toiul petrecerii diavolilor, iar, după ce a fost tachinat de câteva ori de aceștia, și-a pus la treabă arma de temut: turbinca. — Pașol na turbinca, ciorti! Îl puse la respect chiar și pe Scaraoschi, căpetenia dracilor.
După ce îi trase și o bătaie bună cu palca (nuiaua) fiecărui purtător de cornițe, trimise hoarda de draci de unde venise și eliberase casele boierești de necurați. Boierul îi propuse lui Ivan să rămână la el, dar acesta fusese poftit mai întâi de Dumnezeu în rai, iar veteranul plecă într-acolo.
Îl chestionă însă mai întâi pe Sfântul Petru, la intrare, dacă acolo în rai: — Tabacioc este?, — Votchi este?, — Femei sunt?, — Lăutari sunt? Cum sfântul împărți câte un nu hotărât la fiecare întrebare, lui Ivan raiul i se păru foarte plictisitor și plecă spre iad. În iad erau de toate, câte poftea, dar dracii îi luaseră spaima și cum prinseră ocazia îl păcăliră să iasă din spațiul acesta înfiorător pentru mai toți oamenii și ferecară porțile în urma lui.
Rămas pe dinafară Ivan se hotărî să revină la porțile raiului și să-l slujească pe Dumnezeu câte zile o mai avea. Dar intențiile sale bune au fost rapid spulberate. La porțile raiului, pe care nici nu-i venea să le treacă, de la care nici nu-i venea să plece, își făcu apariția lugubră, Moartea, pentru a cere porunci noi. Iar pentru Ivan aceasta a fost încercarea supremă. Avea acum puterea de a salva omenirea și totodată pe el însuși de destinul său pieritor. Totuși undeva în logica sa se înșela, pentru că în cele din urmă veți cântări chiar voi dacă nemurirea este chiar o fericire pe care merită să o dobândești aici pe Pământ. Totuși Ivan se încăpățânează și rămâne să-i facă în ciudă Morții.
Revenind la cele trei basme pe care eu le văd oarecum înrudite și la protagoniștii săi, Dănilă Prepeleac luptă cu el însuși, reușind cu forțe proprii, Stan Pățitul face la fel, cu puțin ajutor chiar din partea cui nu te aștepți, iar Ivan este culmea atitudinii subversive care le caracterizează într-o măsură pe fiecare din aceste personaje: unul sucit și îndărătnic, altul neînsurat, adică neintrat în rândul lumii, iar cel de-al treilea războinic până și cu Moartea.
Toate aceste personaje au o judecată simplă, dar sănătoasă, fac cum fac, dar sunt totuși niște omenoși și de aceea câștigă nu doar simpatia cititorului ci și a unor forțe supranaturale, autorități divine. E adevărat că ceea ce vrea Ivan nu se poate, vitalitatea lui e mai presus de firea lucrurilor, dar povestea lui e valabilă și astăzi, dacă căutăm bine, există o sămânță din ea în fiecare din noi.
