Filmul „Jocurile Foamei” („The Hunger Games”) – primul dintr-o trilogie transformată în timp, datorită succesului, într-o serie de patru filme – încearcă să aducă la viaţă universul distopic creat în volumele cu acelaşi nume ale scriitoarei Suzanne Collins. Cu o cifră totală de 2.968.200.000 dolari la nivel global seria reuseşte cu succes să capitalizeze notorietatea celebrului roman şi chiar să inverseze rolurile, transformându-se într-o rampă de relansare pentru carte, trezind interesul pentru aceasta mai ales în rândul tinerilor.
Spunând mai sus că încearcă, am făcut o afirmaţie destul de îndrăzneaţă. Urmărind direcţia filmelor succesive, mi-am dat seama, din păcate, că singurul lucru pe care echipa de producţie l-a reuşit a fost să profite de succesul primului film şi în acelaşi timp să se îndepărteze tot mai mult de fascinanta şi profunda operă de imaginaţie pe care se construieşte universul cărţii. Asta în ciuda faptului că producţia cinematografică a inclus-o pe însăşi autoarea seriei literare, Suzanne Collins, unul dintre producătorii executivi şi scenariştii filmului.
Filmul începe cu un foarte scurt istoric şi cu o primă scenă viu colorată menită să accentueze contrastul extrem dintre două lumi. Foarte rapid, cu un strigăt, suntem aruncaţi direct în realitatea lipsită de culoare a unuia dintre districte, Districtul 12, în care sunt prezentate din nou pe scurt personajele.
De fapt „pe scurt” devine un obicei, iar întreaga lume în care trăiau personajele este trecută în revistă în aproximativ douăzeci de minute. Nerăbdarea regizorului Gary Ross (cel care a semnat regia filmului inspirat de primul volum al cărţii) de a trece mai repede la subiect este de înţeles, filmul concentrându-se asupra jocurilor, dar acest lucru face ca sentimentele apăsătoare provocate de opresiune, injustiţie şi constanta hărţuire a foamei care caracterizau atmosfera dintr-o regiune – Districtul 12 – a Panemului, o ţară plasată în viitor, să nu poată fi transmise eficient publicului. Folosirea tonurilor şterse, a vestimentaţiei tip uniformă, cadrele scurte ale sărăciei şi anxietatea provocată de ritualul anual al recrutării tinerilor – „Extragerii” publice a tributurilor – au un oarecare efect, dar nu au reuşit în niciun moment să mă transpună în acea lume sau să mă facă să simt ceva pentru vreunul dintre personaje. Poate pentru că filmul are un soi de predictibilitate sau din cauza unor discrepanţe în ceea ce priveşte machiajul tipice Hollywood-ului – într-o lume în care foamea şi sărăcia sunt o constantă faţa îngrijită şi pensată a unora dintre personaje printre care chiar şi a personajului principal sare destul de bine în ochi.
În prima parte a filmului, personajele sunt tratate cu aceeaşi superficialitate cu care este tratată lumea în care trăiesc, cu excepţia personajului principal – Katniss Everdeen. Interpretarea actriţei Jennifer Lawrence este foarte bună. Aceasta pare că se simte foarte confortabil şi joacă natural în acest rol ceea ce nu este de mirare după interpretarea excepţională din filmul „Winter’s Bone” care, la un anumit nivel, prezintă caracteristici asemănătoare cu rolul din „Jocurile Foamei”.
Maturizarea timpurie impusă de vicisitudinile acelei lumi, tăria de caracter în ciuda temerilor, uşoara nesiguranţă şi ambiţia de a le depăşi sunt elementele principale din care este construită structura interioară a personajului, iar Jennifer Lawrence le exprimă foarte convingător de-a lungul întregului film.
Cu toate acestea regizorul simte nevoia de a contura şi mai mult caracterul puternic al tinerei, oferindu-i un partener al cărui singur scop este de a o evidenţia şi mai mult. Prestaţia lui Josh Hutcherson (Peeta Melark) este decentă, dar ştearsă probabil intenţionat. De fapt, niciun personaj nu iese în evidenţă cu nimic poate doar prin sporadicele apariţii ale mentorului Haymitch Abernathy interpretat de către Woody Harrelson şi ale coloratului prezentator al show-ului Caesar Flickerman (Stanley Tucci).
Odată cu apariţia escortei din Capitoliu, Effie Trinket (Elizabeth Banks), pentru cele două nefericite tributuri ale Districtului 12, filmul ne face cunostinţă cu imaginea elitei acelei lumi.
Aici costumele şi culorile sunt foate bine puse în valoare pentru a separa şocant cele două clase. Cadrele apropiate asupra acestei femei ne arată o faţă schimonosită, îmbătrânită prematur, ascunsă în spatele unei măşti groase de machiaj. Nuanţele stridente ale hainelor, părul sau mai bine zis peruca decolorată şi vocea afectată, în egală măsură sinistră a personajului, îi dau acestuia o mină de plastic, de artificial, aducând aminte de timpurile când femeile se fereau cu bună ştiinţă de bronzul natural pentru a-şi etala pielea albă precum o carte de vizită a statutului social. Ulterior, odată ajunşi în capitala imperiului observăm că această „pată de culoare” apărută pentru scurt timp în Districtul 12 este de fapt norma acelei societăţi.
Ascuns în spatele zidurilor groase şi a tehnologiei, Capitoliul, capitala ţării, arată ca o combinaţie futuristă dintre Germania imaginată de Hitler şi Roma antică. Locuitorii par şi ei să fi evoluat într-o specie aparte. O evoluţie superficială, bineînţeles, la care au ajuns doar datorită averii dobândite prin exploatarea celor 12 districte. Nici opulenţa dusă până la vulgaritate, nici kitsch-ul vestimentar care frizează orice reper de bun gust şi bun-simţ nu reuşesc să ascundă tarele unei societăţi nu cu mult mai evoluate decât oamenii Romei antice, hipnotizaţi de mirosul sângelui amestecat cu nisipul din arena Colosseumului.
Deşi, din păcăte, în film se pune puţin accent pe semnificaţia jocurilor pentru acea societate, prin acele câteva scurte scene în care populaţia participă la ritualul premergător jocurilor, putem totuşi să observăm rolul pe care acestea le aveau. Combinaţia dintre o competiţie sportivă şi un show de televiziune fascinează publicul, trivializează sacrificarea a 24 de oameni şi în acelaşi timp anesteziază orice sentiment uman pe care l-ar putea declanşa o clasică execuţie publică
Un alt aspect interesant ce confirmă acest lucru este faptul că, spre deosebire de jocurile din Colosseumul antic, aici publicul nu este spectator ci telespectator, urmărind o versiune mai realistă a unui reality show de tip Survivor. Dar dincolo de amuzamentul unei societăţi plictisite de propria banalitate mesajul cel mai important este îndreptat către cele douăsprezece districte. Este interesant de urmărit scurtul dialog în privat dintre dictatorul Coriolanus Snow, Preşedintele ţării Panem (Donald Sutherland), deghizat într-un bătrânel cărunt aparent inofensiv şi Seneca Crane (Wes Bentley), tânărul organizator al jocurilor plin de el şi ignorant, incapabil de a se deghiza în nimic. Dialogul revelează foarte bine scopul principal al macabrului ritual. Acea alchimie a controlului pe care orice psihopat şarmant obsedat de putere trebuie să o stăpânească; delicatul echilibru dintre frică şi speranţă.
O bună bucată din film este rezervată pregătirii tributurilor pentru a face faţă competiţiei finale. Celor doi protagonişti – Katniss Everdeen şi Peeta Melark – li se acordă mai mult timp pentru a se face cunoscuţi publicului şi în acelaşi timp pentru a ne lega emoţional de ei.
Katniss şi Peeta par a se completa la un anumit nivel prin calităţiile şi defectele pe care le au iar cu ajutorul şarmantului şi originalului stilist Cinna (Lenny Kravitz) şi a fostului tribut, actual antrenor, Haymitch, aceştia lasă o impresie pozitivă. Cu toate acestea construirea unui caracter puternic atribuit personajului principal este realizată mai ales prin accentuarea caracterului slab al celuilalt. Astfel relaţia dezechilibrată dintre cei doi nu reuseşte să creeze suportul emoţional necesar pentru partea a doua a filmului. Acest lucru este şi mai mult accentuat prin lipsa unui competitor pe măsura celui interpretat de Jennifer Lawrence dintre cele douăsprezece tributuri. Sigur, o parte dintre ei sunt prezentaţi ca fiind foarte bine pregătiţi fizic pentru această competiţie, dar niciunuia nu i se acordă suficient timp pentru a provoca vreun sentiment de anxietate pentru soarta personajului principal.
Odată ajunşi în arena futuristă a gladiatorilor juvenili, Jocurile Foamei încep în forţă, dar aceste neajunsuri acumulate în prima parte încep a-şi spune cuvântul. Lipsa unui partener interesant sau a unui adversar puternic diminuează semnificativ tensiunea, care ar trebui să îmbrace acţiunea din ultima oră a filmului.
Rămasă singură într-un ecosistem ostil, dar foarte familiar, semănând bine cu peisajul Districtului 12 în care a crescut, Katniss trece cu destulă uşurinţă prin încercările impuse de mediu acesta trebuind în final a fi manipulat pentru a o pune la încercare. Acţiunea din păcate reprezintă o altă oportunitate ratată a filmului. Aceasta îşi ia avânt de multe ori, dar este întotdeauna sacadată neinspirat de scene irelevante, multe din afara arenei menite a da o explicaţie pentru ce se întâmplă înăuntru sau o semnificaţie pentru ce efect are în afară, ca singură alternativă la textul cărţii.
Toate acestea combinate cu predictibilitatea ce însoţeşte întreg filmul nu m-au făcut în niciun moment să-mi fie teamă pentru personajului principal. Încercările scenariului de a crea incertitudine privind soarta celor doi protagonişti sunt sortite eşecului, acestea părând forţate şi incapabile de a introduce tensiunea în ultimele momente ale unui final de mult anticipat ba chiar mai mult dau impresia unui clişeu folosit în exces la Hollywood.
Există totuşi şi părţi bune venite în principal din arsenalul tehnic al filmului şi din performanţa actoricească a lui Jennifer Lawrence. Imaginea, sunetul şi coloana sonoră sunt foarte bine realizate, iar expresivitatea actriţei este foarte bine surprinsă prin cadre apropiate, mai ales în scenele în care foloseşte arcul. Încordarea, emoţia, dar şi naturaleţea cu care foloseşte arma preferată aduc o notă personală chiar intimă în dezvoltarea personajului şi este exact ce lipseşte acţiunii acestui film.
Cele aproximativ două ore şi jumătate din „Jocurile Foamei” se încheie lăsând loc pentru cele trei filme care îi vor urma fără însă a clădi o fundaţie puternică pentru public. Superficialitatea şi graba cu care este prezentată acea lume nu poate să te absoarbă în atmosfera acelor timpuri; concentrarea asupra personajului principal în detrimentul personajelor secundare, deşi se respectă litera cărţii – după cum ştim trilogia literară este prezentată prin ochii subiectivi, dar lucizi ai lui Katniss Everdeen, iar rolul şi caracterul personajelor secundare, îndeosebi cel al lui Peeta, după mine personajul cheie al trilogiei, sunt revelate treptat pe parcursul celor trei volume – are pentru film efect invers celui scontat, acesta neputând să redea nici complexitatea lumii interioare a personajului principal, nici să construiască mediul provocator al unor interacţiuni puternice între personaje, care să le pună în evidenţă. Mai mult, teama de a folosi în totalitate resursele acţiunii, pentru a scoate ce este mai bun şi ce este mai rău din personaje (dacă ne amintim cartea chiar reuşeşte) îi dau acestui film un caracter mediocru, lipsit de autonomie şi viziune.
Ca o concluzie, deşi are la bază romanul scriitoarei Suzanne Collins, cartea şi filmul sunt două lucruri diametral opuse şi asta nu din cauza celor două tipuri diferite de exprimare artistică ce aduc firesc dificultăţi în compararea lor. Obiectivul diferit dintre cele două opere face ca între ele să existe diferenţe majore privind calitatea actului artistic. În timp ce scriitoarea foloseşte jocurile drept pretext pentru a descrie şi poate pentru a avertiza asupra unui viitor sumbru şi distopic al civilizaţiei noastre, atent şi profund dezvoltat, regizorul foloseşte acel univers deja creat în carte doar ca un decor în care să cuprindă o poveste cu puţină substanţă şi mult superficial pentru o audienţă adolescentină.
Recenzia primului volum al cărţii din seria Jocurile Foamei o puteţi citi pe blogul Cărţile Tinerilor aici.
