Titlul: Jurnalul lui 66. Noaptea în care am ars
Autor: Alexandra Furnea
Editura: Humanitas
An apariție: 2022
Număr de pagini: 256
Alexandra are 27 de ani și lucrează într-o redacție unde are sarcina de a scrie despre muzică. Pe 30 octombrie 2015, tânăra jurnalistă merge în Clubul Colectiv pentru a redacta o cronică despre albumul lansat de trupa Goodbye to Gravity.
În timpul concertului, un artificiu a dat naștere unui foc care a cuprins tot clubul cât ai clipi. Odată ce incendiul a aprins tavanul încăperii, isteria a început. Toți participanții au dat buzna spre singura ieșire a clubului. Printre ei se afla și Alexandra. Flăcările le-au cuprins părul, trupul, hainele și viețile de dinainte.
Pentru mulți tineri, flăcările au fost ultimele lor imagini pe care le-au văzut, însă pentru alții acele flăcări i-au împins în ring, luptându-se pentru supraviețuire. Prima rundă a luptei s-a dat la Spitalul de Arși din București, acolo unde ambulanțele veneau încontinuu, aducând suflete îndurerate și arse.
Norocul naratoarei a fost că nu s-a înscris pe lista cazurilor grave; tânăra prezenta arsuri adânci pe spate, mâna dreaptă, cap și față dar nu avea leziuni serioase pe căile respiratorii.
În Spitalul de Arși, durerea este la ea acasă; băile sunt făcute cu apă rece, iar paturile sunt defecte, în timp ce saltelele sunt dure și rigide. Nu există butoane de urgență, iar pentru a chema asistentele, pacienții sunt nevoiți să urle. Rudele, prietenii și apropiații au devenit îngrijitori cu normă întreagă, hrănindu-i, ocupându-se de igiena bolnavilor, și chiar ducându-i la toaletă.
Printre atâtea doruri și chinuri, familia Alexandrei nu a găsit o speranță în diagnosticul pus de medicii români. Deși cadrele medicale susțineau că totul este bine, realitatea era alta: durerea persistenta și chiar creștea în intensitate, grefele de piele nu se prindeau, iar medicii și asistentele se purtau oribil cu pacienții. Nu le dădeau crezare când se văietau și chiar refuzau să le administreze calmante ori anestezie în situații extreme cum ar fi implantarea unui cateter.
Cristina, sora Alexandrei, continua să creadă și să susțină că cea mai bună soluție pentru cea arsă ar fi un transfer. Sănătatea trebuie căutată în cele mai bune spitale, nu risipită în centre nepregătite pentru astfel de situații. În Spitalul de Arși din București nepăsarea era literă de lege în rândul personalului, nimeni nu era lângă bolnav, ajutându-l și ușurându-i chinul.
Alexandra numește Spitalul de Arși Spitalul-lagăr căci ceea ce a cruțat focul au ucis ei; în această unitate medicală, tratamentul însemna tortură. Această realitate nu este o surpriză, ci o confirmare a fricii oamenilor privind sistemul medical din România.
După două luni de speranțe, vise, durere, chin, medicamente, perfuzii, băi reci și multe altele, a sosit ziua externării, zi la care Alexandra a uitat să mai spere și în care a uitat să mai creadă. Era liberă să meargă acasă, era liberă să înceapă o nouă viață, cu o nouă misiune și o nouă înfățișare, dar cu același suflet bun și milostiv.
Ajunsă acasă, protagonista este îngrijită, hrănită, îmbăiată și încurajată de mama sa. Cele două împart și binele și răul, dar mai ales consulturile periodice de la Spitalul de Arși.
Cum nimic nu ar fi de ajuns, mama protagonistei a fost depistată cu un chist benign între vertebre. S-a format din cauza efortului depus cu îngrijirea Alexandrei și a nopților dormite pe scaun, lângă patul fiicei sale.
Pentru Alexandra, ca pentru mulți alții, iadul nu a fost în Colectiv, ci în spitalele din România. Aici, medicii îi mințeau frumos, mascând gravitatea situației în roz, au fost și doctori care îi amânau operațiile sau chiar le întorceau spatele de frică. În această situație, Alexandra era singură, doar ea și îngerul său păzitor care nu a lăsat-o să moară, chiar dacă corpul ei era infectat și slăbit. În acest caz întâlnim nepăsarea și corupția dintr-un sistem în care mulți te vor mort ca totul să meargă mai departe fără vreo piedică.
Fiind tânără și cu un viitor în față protagonista, încurajată de sora sa, decide să ia calea spre Germania în căutarea sănătății. Într-o țară străină, medicii o așteaptă cu brațele deschise, oferindu-i tot sprijinul și profesionalismul de care dau dovadă. Când te simți al nimănui, într-o țară fără stăpâni, apare o minune, în personalul medical de la M. Klinik, pregătit să te ia sub aripa lui protectoare și să te ajute ca pe un frate.
Recuperarea din Germania începe la ora 7:30 și se termină la 15:00, cu pauzele pentru masă. Aici, tot procesul cuprinde băi terapeutice pentru cicatrizare, masaj și kinetoterapie, la care se adaugă exerciții fizice și ore de gimnastică medicală. În noul proces de recuperare și psihologul joacă un rol important. A venit și vremea operațiilor, și ca trupul să facă față atâtor intervenții chirurgicale, s-a recurs la mai multe echipe ,care să lucreze în același timp diferite zone ale corpului.
Coșmarul din Colectiv nu va fi stins niciodată pentru supraviețuitori, el le va umbri gândurile și sufletul mult timp de acum înainte. Ziua de 30 octombrie și-a lăsat amprenta adânc pe trupurile lor, purtând-o ca pe o haină de care nu vor scăpa niciodată.
Povestea Alexandrei are menirea de a prezenta lumii întregi adevărata față a României, fiind ca un strigăt de disperare către noi toți, pentru evitarea unei posibile repetiții. Moartea a 65 de persoane a fost semnul clar că România trebuie trezită din somnul nepăsării și al neputinței. Tinerii au nevoie de o țară sigură în care să poată crește sănătos.
Prin ochii mei
Mâna destinului sau nu, acest jurnal mi-a fost recomandat de Livia, o prietenă pe care am cunoscut-o pe patul Spitalului Fundeni. Ambele ne aflam în unitatea spitalicească pentru a începe o viață nouă, viață care ne-a schimbat mult, dar care ne-a apropiat de cei care suferă, înțelegându-le mai bine durerea. În astfel de situații, doar tu poți lupta pentru un viitor mai bun, pentru o viață normală, depășind barierele societății. Suntem persoane speciale care știu să privească viața prin alți ochi și să-i înțeleagă mai bine gustul dulce-acrișor. Pentru curajul și puterea de care ai dat dovadă, dragă Livia, îți dedic această recenzie. Eu și Rechinul (pentru cei care ne știu povestea) îți mulțumim că exiști și că ne ești prietenă!
