Titlul: Cele mai frumoase povești de H. C. Andersen (conține Klaus cel Mic și Klaus cel Mare)
Autor: Hans Christian Andersen
Editura: Corint
An apariţie: 2015
Număr pagini: 224
Adeseori oamenii sunt etichetaţi drept valoroşi după averea pe care o au, făcându-se uitată calea prin care au ajuns să fie avuţi. Până la finalul poveştii lui Hans Christian Andersen – „Klaus cel Mic şi Klaus cel Mare” vom afla care dintre cele două personaje cu acelaşi nume, Klaus, dar etichetate diferit, cel Mic şi cel Mare, este cu adevărat deosebit.
Klaus cel Mic, pentru că avea doar un cal, era bun de muncă pentru celălalt Klaus. Îi ara zilnic pământurile lui Klaus cel Mare care avea în proprietate patru cai, împrumutându-i aceluia şi unicul său cal. Nu ştim cum şi-a dobândid Klaus cel Mare cei patru cai, dar presupunem că i-a moştenit.
Toate bune şi frumoase. Duminica, Klaus cel Mic avea dreptul să-şi are şi el pământul său, folosind şi cei patru cai ai lui Klaus cel Mare. Niciun resentiment din partea lui Klaus cel Mic, într-o situaţie dificilă pentru el – nu avea nicio zi liberă – ci doar bucuria că duminica putea mâna cinci cai. Pocnea mândru din bici şi striga: „Hi, căluţii mei!”, pe când toată lumea mergea la biserică.
Auzindu-l, Klaus cel Mare îi reaminti că numai un cal e al lui şi îi interzise să se mai exprime aşa. Klaus uita însă mereu, de atâta bucurie pe care o simţea când dădea bice la cinci cai, iar ameninţările lui Klaus cel Mare s-au pus în practică. Cu un ciocan, cel Mare îi sfărâmă ţeasta singurului cal din proprietatea celui Mic.
Chiar dacă soarta celui Mic părea a fi jalnică, el nu şi-a pierdut încrederea. A jupuit calul, a pus pielea la vânt să se usuce, a băgat-o într-un sac, a luat sacul în spate şi s-a dus să vândă pielea calului. Situaţia sa se complică şi mai mult. Rătăci drumul spre târg.
Nu o să vă vină să credeţi, dar veţi afla citind povestea, cum prin inteligenţă şi spirit de observaţie, întoarce în favoarea sa o serie de întâmplări încurcate, folosindu-se tocmai de pielea de cal.
S-a întors acasă nu doar cu câţiva gologani ci cu două baniţe pline. Când le deşertă în mijlocul odăii se făcuse un morman de bani. Îi ceru lui Klaus cel Mare o ulcică de măsurat baniţele. Nedumerit la ce i-ar putea folosi aceasta lui Klaus cel Mic, a uns curios fundul oalei pe dinăuntru, cu catran, pentru a afla ce ascunde tizul său. Trei galbeni s-au întors la Klaus cel Mare. Contrariat s-a şi prezentat în faţa lui Klaus cel Mic să-l întrebe cum de are atâţia bani. Aflând că pielea de cal i-a adus atât de mulţi bani lui Klaus cel Mic, s-a apucat omul nostru să-şi omoare cei patru cai să facă rost de piei de vânzare, pe care a câştigat însă o bătaie zdravănă şi o experienţă ruşinoasă. Ciubotarii şi tăbăcarii erau revoltaţi de preţul pe care îl cerea Klaus cel Mare: o baniţă de bani pentru fiecare dintre cele patru piei de cal.
Revenit acasă, şi bătut măr şi fără bani, singurul gând sănătos care i-a trecut prin cap a fost acela de a-l vedea mort pe Klaus cel Mic. Se pregăti cu un topor şi năpusti în casa şi camera lui Klaus cel Mic. Mare i-a fost mirarea când, după o zi, cel pe care îl credea mort a reapărut încă şi mai bogat.
Klaus cel Mare o „omorâse” de fapt pe bunica lui Klaus cel Mic, care murise deja chiar în ziua în care acela îi pusese gând rău nepotului ei. Decedata se afla în patul lui Klaus cel Mic, acesta învelind-o în speranţa că-şi va reveni, şi în felul acesta îşi salvase viaţa.
Şi din această situaţie nefericită Klaus cel Mic a găsit o încheiere fericită. A pornit la drum cu moarta îmbrăcată în haine de sărbătoare, aşezând-o în capul oaselor într-o căruţă, lângă el.
Oare ce-i mai trecea prin cap ştrengarului? A oprit la un han să mănânce ceva şi l-a trimis pe hangiu să-i ducă bunicii sale un pahar de secărică. Hangiul a fost avertizat că bătrâna nu aude bine, dar tot şi-a pierdut răbdarea şi i-a aruncat acesteia paharul de rachiu în obraz. Gestul a „mişcat-o” din loc pe decedată şi a căzut pe spate. Klaus cel Mic a ieşit furios din han şi i-a aruncat hangiului vorbe grele: a omorât-o pe bunica sa, iar dovada – o gaură în fruntea bătrânei. Pus în faţa faptului, hangiul nu a mai stat pe gânduri: i-a dat lui Klaus cel Mic o baniţă de bani şi şi-a luat angajamentul să o îngroape pe asasinată şi să spună tuturor că este bunica lui.
Din nou ştirea nemaipomenită a ajuns la urechile lui Klaus cel Mare. Cum, încă o baniţă de bani pentru Klaus cel Mic? L-a întrebat iar cum de mai este în viaţă şi cum a făcut rost de bani? Simplu, a vândut-o pe bunica sa omorâtă de Klaus cel Mare şi a primit pe ea o baniţă de bani. Aşa a ajuns Klaus cel Mare să-şi ucidă bunica şi să-i scoată trupul neînsufleţit la vânzare, şocându-l pe spiţer pentru că i-a cerut o baniţă de bani pe ea.
Primind în schimb o ameninţare şi făcându-se iar de pomină s-a speriat şi s-a întors acasă. Era decis să termine definitiv cu Klaus cel Mic. Înarmat cu un sac, cel mai mare pe care-l avea,[…] l-a luat pe Klaus cel Mic de chică şi l-a băgat în sac. Avea în plan să-l înece. Mai întâi a trecut pe la biserică să asculte slujba. A lăsat sacul lângă uşa bisericii. Klaus cel Mic se tânguia în sac că trebuie să moară aşa tânăr. L-a auzit un văcar bătrân care îşi dorea să-i vină sorocul. Aşa s-a învoit să-l elibereze pe Klaus cel Mic şi să intre în locul lui în sac, lăsându-i în grijă cireada de vite.
Nu mult după ce Klaus cel Mare crezu că a scăpat de vechiul său coşmar, iată că îl întâlni din nou pe Klaus cel Mic, care îşi mâna liniştit cireada. Viclean nevoie mare îi spuse lui Klaus cel Mare că vitele sale sunt de la o zână a râului care locuieşte tocmai pe fundul apelor. Acolo este iarbă verde şi moale, flori frumoase, vite grase şi frumoase şi oameni chipeşi.
Pare de necrezut, dar Klaus cel Mare îi ceru lui Klaus cel Mic să-l arunce în râu, după ce s-a băgat singur într-un sac.
Oare a găsit ceva vite pe fundul apei? Mai degrabă citiţi cum a făcut Klaus cel Mic primele lui baniţe cu bani decât să vă răspundeţi la această întrebare. Chiar Klaus cel Mic a ajuns la concluzia că tizul său şi-a găsit probabil doar liniştea într-un binemeritat sfârşit. Se împăcă însă cu gândul că a făcut tot ce şi-a dorit omul care l-a urât până moarte.
