La Lilieci – Marin Sorescu

Titlu: La Lilieci 

Autor: Marin Sorescu

Editura: Grupul Editorial Art

An apariție: 2009

Număr de pagini: 818

 

Nu ştiu câţi dintre tinerii zilelor noastre mai citesc „La Lilieci” sau câţi pot înţelege esenţa poemelor lui Marin Sorescu, însă, după părerea mea, adevărata poveste, adevăratul mesaj se află în culisele cărţii. Aici, realitatea, imaginaţia şi istoria se unesc, dând viaţă unei experienţe unice.

Cititorul este introdus în trecut; este luat drept martor, asistă şi trăieşte odată cu creatorul, viaţa de la ţară, luând parte la unele scene din viaţa mediului rural. Aceste poeme sunt adevărate poveşti rupte din natură şi îmbrăcate în artă.

Ciclul „La Lilieci” de Marin Sorescu este alcătuit din şase cărţi şi are ca personaj central pe Nicoliţa Sorescu – mama poetului, martora şi povestitoarea celor mai multe întâmplări din Bulzeşti (decedată pe 2 septembrie 1984).

În anul 1973 vede lumina tiparului prima Carte din „La Lilieci”, pentru care poetul primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor; în 1977 se tipăreşte Cartea a doua încununată cu Premiul Academiei Române; în 1980 este publicată Cartea a treia; în 1988 apare Cartea a patra, urmată în 1995 de Cartea a cincea; în 1998 apare ultima Carte din „La Lilieci”.

Ultima carte este rezultatul recuperării postume a unor texte răzleţe din periodice sau direct din caietele de lucru ale poetului.

Bulzeştiul reprezintă punctul de plecare al scriitorului atât în viaţa de zi cu zi (29 februarie 1936 se naşte Marin Sorescu) cât şi în cea de scriitor; această localitate reprezintă izvorul nesfârşit de versuri cu care poetul bucură şi încântă generaţii după generaţii şi care ocupă un loc sfânt în sufletul său.

„La Lilieci” este de fapt – cum precizează autorul însuşi şi cum reiese şi din câteva poeme – numele cimitirului sătesc al Bulzeştilor: o lume veche, înmormântată, dar cu care creatorul mai poartă o legătură, fiind atras de oamenii, tradiţiile şi folclorul locului, deci acest ciclu „s-a născut din dorul de ţară” conform spuselor lui Sorescu. Titlul reprezintă o metaforă în stil arhaic, „Liliecii” însemnând în limbajul celor de la ţară, cimitir, adică loc de odihnă şi verdeaţă.

Au fost voci care au susţinut că ciclul „La Lilieci” e un fel de replică românească a „Antologiei Spoon River”, a poetului american Eggar Lee Masters, care prezenta în 1915 biografiile unor decedaţi cu destine obişnuite, dar care erau puşi să vorbească în nume propriu.

O parte din personajele întâlnite în poeziile din aceste cărţi, sunt reale; ele au avut o relaţie strânsă de prietenie şi nu numai, cu familia Sorescu, iar numele lor au rămas nemuritoare în suflet şi-n manuscrise; Moşu în aceste cărţi înseamnă, în graiul local, bunic sau unchi; buniciile scriitorului Maica şi Baba apar şi ele în „La Lilieci”; Florea Truşcă  Bălănescu luptase pe front alături de tatăl scriitorului, în primul război mondial; Măria Bălii şi Nea Florea, soţul ei, erau vecinii familiei Sorescu, amândoi buni prieteni cu tatăl poetului; Măria Bălii chiar copilărise cu acesta; şi tot aceasta a dat numele „La Lilieci” cimitirului vechi al satului, fiind probabil inspirată de gardul-viu de liliac ce înconjura locaţia; Moşu Pătru (Petre Sorescu) din cătunul Mătăsoaia era vărul lui Ion Bălan Sorescu – bunicul, care se remarcă în poezii prin expresiile lui de mirare Má  şi Machea.

În prezent, doar o mică parte din „La Lilieci” se mai află pe harta Bulzeştilor:  Vatra veche a satului era la Sălişte, cu doi kilometri  la răsăritul Bulzeştilor de acum. Au mai rămas acolo doar biserica (o biserică din lemn, refăcută în 1812) şi cimitirul La Lilieci. Satul a  fost strămutat în 1871, paralel cu pârâul Frăţila şi perpendicular pe drumul străvechi dintre Craiova şi Râmnicu Vâlcea.

Colecţia Liliecilor poate fi citită şi din lumina poeziei chiar dacă mesajul şi conţinutul este asemănător poveştilor, poate fi văzută ca un testament şi ca o dovadă de recunoaştere, iubire şi apreciere pentru săteni, dar şi ca o carte de amintiri din copilărie; este o carte autobiografică, un omagiu adus satului, familiei şi părinţilor (tatăl lui Sorescu s-a stins din viaţă pe când poetul avea numai doi ani; rămasă văduvă, Nicoliţa Sorescu a fost nevoită să-şi crească singură cei şase copii. O altă lovitură a vieţii a primit-o Nicoliţa atunci când i-a ars casa cu tot ce era în ea, în aprilie 1948). Creatorul ţine să păstreze copia fidelă a graiului pur oltenesc ceea ce demonstrează dragostea adevărată pentru sat şi pentru poporul său.

Am scris Liliecii din două motive. Nu voiam să se piardă două secole de sat românesc – tradiţie, limbaj, mituri etc. Apoi doream să injectez lirismul cu vigoarea faptelor concrete. Poezia se face şi din amănunte nesemnificative sau nepoetice, iar aceste amănunte pot înviora versul. Poţi susţine că poezia n-ar avea nevoie de o nouă vigoare acum, când pare copleşită de tot felul de griji „planetare” şi de angoase la nivelul cosmic? Să ne întoarcem din stele şi din smog pe pământ, şi de pe tot globul în satul nostru unde, oricum, suntem mai acasă şi putem vorbi familiar cu lucrurile esenţiale. În fond, am păstrat aici toate vechile mele obsesii, numai că am spus acum lucrurile dintr-o răsuflare”. (Interviu realizat de Dinu Flămând, Viaţa Studenţească, februarie 1978).