Titlul: La Medeleni
Autor: Ionel Teodoreanu
Editura: Agora
An apariție: 2011
Număr pagini: 850
La Medeleni, în sfârșit. E mult de când tot stau cu gândul la trilogia intitulată generic La Medeleni, ca și această carte să fie abordată într-o recenzie. Probabil și voi ați tot așteptat-o. Decurge de aici și o precizare în privința lecturii: La Medeleni este un roman care ia și dă timp. Se citește pe îndelete, pentru că este scris pe îndelete ceea ce face să merite fiecare încetinire, fiecare oprire. Nu din prudență, ci pentru că simți că nu poți altfel, așa trebuie să „mergi” ca să nu pierzi niciun detaliu, pentru că totul este cât se poate de important, ca și cum vizitezi un loc pe care ai șansa să-l cunoști, să-l vezi cu ochii tăi, să stabilești o intimitate cu el, o singură dată în viață. În concluzie, deși drumul e lung, paginile sunt în număr mare, nu vă lăsați intimidați, nu vă descurajați ci relaxați-vă, fără să vă pierdeți concentrarea, până ajungeți la destinație. Numai dozându-vă efortul, vă veți bucura de această carte și veți fi răsplătiți pe deplin de timpul petrecut cu lectura ei.
Recenzia mea va urma și ea ritmul citirii, dar și structura romanului. Mi-au mai rămas de citit doar câteva pagini din volumul doi, deci aș putea să mai amân și să public fie o recenzie care să cuprindă toată trilogia fie două recenzii succesive, una care să includă volumele unu și doi (după cum sunt organizate în ediția de care dispun) și una care să facă referire la volumul trei.
Am ales dimpotrivă să fac câte o recenzie pentru fiecare volum în parte. Nu știu exact cum este abordat la școală, în prezent, La Medeleni. Practic, eu una m-am întâlnit cu acest roman în anii de școală. Dar de atunci a trecut mult timp și a fost necesar să recitesc romanul, să-l reiau cap-coadă. În multe privințe este o lectură de la zero, pentru că îmi aminteam în mare, câte ceva despre personaje, personalitatea lor și relația dintre ele. Am accesat până la urmă și liste de lecturi suplimentare din prezent. Nu m-au lămurit sau convins. Sunt multe variante, dar și în această privință am găsit unele recomandări graduale, pentru gimnaziu unii profesori recomandând primul volum. Doar primul volum cred că e potrivit copiilor și ideal ar fi ca citirea lui să beneficieze de suportul și implicarea părinților. Sunt unele pasaje atât de frumoase și năstrușnice încât merg chiar citite de părinți copiilor cu intonație, seara înainte de culcare precum poveștile.
Voi începe așadar cu volumul I. Ionel Teodoreanu a intitulat acest prim volum Hotarul nestatornic și l-a structurat în două părți. Autorul l-a publicat în anul 1925, la editura Cartea Românească. Ionel Teodoreanu s-a născut la Iași, în data de 6 ianuarie 1897, în familia avocatului Osvald Teodoreanu. A debutat în revista Însemnări literare în anul 1919. S-a stins la vârsta de 58 de ani, pe 3 februarie 1954, la București.
Asupra referințelor biografice și critice voi reveni la final, după ce voi încheia și recenzia la cel de-al treilea volum. Consider că sunt importante, deși consumă timp. Pe de altă parte nu aș dori să le las să îmi influențeze lectura, deci chiar dacă am aruncat rapid un ochi și, se pare, mi se confirmă anumite observații personale, prefer să le țin departe deocamdată.
O singură mențiune mai fac înainte de a prezenta pe scurt conținutul primului volum. La Medeleni este, în primul rând, un roman al vârstelor. Copilăria, adolescența și tinerețea a trei personaje principale: Dănuț, Olguța și Monica sunt parcurse succesiv în cele trei cărți ale trilogiei.
La Medeleni, volumul I – Hotarul nestatornic
Rezumat
Familia avocatului Iorgu Deleanu se retrage vara la țară, la moșia de la Medeleni, din Moldova. Moșia este a soției sale, Alice Deleanu, iar aceasta o moștenise de la tatăl ei, conu Costache Dumșa. După moartea lui, moșia a fost pentru o vreme guvernată de o mătușă aprigă, Fița Elencu. Pe atunci doamna Deleanu era și ea un copil, apoi o tânără care a trăit o frumoasă poveste de dragoste cu tânărul ei profesor de filozofie, Iorgu Deleanu, cu care ulterior s-a și căsătorit. Împreună au doi copii, pe Olguța și Dănuț, și o înfiază pe Monica, care nu mai are pe nimeni decât pe ei.
Cartea începe în vacanța de vară a copiilor. Cele două fetițe aveau zece ani, iar pentru Dănuț, un băiețel de doisprezece ani viața de școlar mic s-a încheiat. Urmează să facă cele patru clase ale cursului inferior. Părinții nu plănuiesc ca fiul lor să-și continue studiile departe de casă, însă familia primește o vizită neașteptată de la fratele domnului Deleanu, Grigore, poreclit de copii Herr Direktor, pentru aspectul, educația și disciplina sa germană, dar mai ales pentru conducerea unei activitatăți desfășurate în comun cu industriași germani. Făcuse studiile de inginerie în Germania, iar acum în calitate de unchi, cu gândul la datoria unui om care nu are pentru sine familie și copii ci doar nepoți, le propune soților Deleanu să îi încredințeze lui educația lui Dănuț.
Dănuț consimte într-un moment de deznădejde să plece la școală, la București, sub atenta îndrumare și camaraderie a unchiului său.
Vacanța de vară gonește în mersul iute al cailor de la Medeleni mânați cu bunătate și pricepere de Moș Gheorghe până la hotarul lumii de dincolo. Copilăria cu pozne, cu planuri șirete de răzbunare și lovituri sub centură, născocite și aplicate de copii în lumea lor, își consumă și ea ultimele clipe de savoare.
Note de lectură
Veți fi poate mirați de cât de concentrat este rezumatul meu pentru primul volum – un roman, în toată puterea cuvântului, mai precis, în toată întinderea celor aproape 250 de pagini din în ediția mea.
Concizia mea nu a fost o alegere justificată de ceva anume. Pur și simplu rezumatul meu se referă strict la o ordonare a datelor contextuale. Și, în linii mari, acestea sunt. De altfel firul narativ nu are prea multe momente culminante în care un nu știu ce capriciu al autorului se joacă cu mintea și inima cititorului, pitindu-i deznodământul. Nu este genul lui Ionel Teodoreanu. Asta nu înseamnă că la un capăt al firului narativ stă armonia absolută, la celălalt plictiseala și între acestea două nervii cititorului sunt întinși la maxim de monotonie. Eu una nu m-am plâns de monotonie. Dar nu întorsătura abilă de fapte captivează cititorul în acest roman. Nicidecum. Atunci ce anume îl face atractiv? Încerc să vă dau câteva motive care m-au convins pe mine.
Un trai convențional, dar deloc banal
Familia Deleanu dispune de prestigiu în societate, mai ales în comunitatea moldovenească, și de stabilitate financiară. Din partea mamei, Alice, – anticipez puțin, citând un personaj pe care îl veți cunoaște în volumul II – această „familie convențională” are rădăcini în „vechiul Iași boieresc”. Din partea tatălui, Iorgu, se face simțită moștenirea juridică, capul familiei Deleanu având la rândul lui o carieră de succes. Iorgu Deleanu este un avocat cu o clientelă numeroasă care îi includea deopotrivă pe țărani, târgoveți, cucoane și domni cu dare de mână. „Care negustor din Iași nu fusese sau nu era clientul lui conu Iorgu Deleanu!”. El trecea în ochii unora drept „singurul exemplar reușit al acestei familii convenționale”.
De aici putem deduce că cei doi copii din familie, Dănuț și Olguța, duceau un trai bun și liniștit, soții Deleanu având posibilitate de a lua în plus răspunderea creșterii unei fetițe orfane precum Monica, de acum copilul-matur al cuplului. Copiii Deleanu sunt versiuni sau exprimări diferite ale aceluiași mănunchi de trăsături: voință, impulsivitate, mândrie, inteligență. Unul are firea extravertită, explozivă, directă, suverană, cu surprinzătoare gesturi de generozitate – Olguța –, celălalt este o personalitate introvertivă, visătoare, lentă, sensibilă, care se articulează mai greu, dar, putem bănui, mai spectaculos în viitor – Dănuț. Cei doi frați își dispută cu îndârjire întâietatea în inimile părinților și își revendică pe rând recunoașterea superiorității unul în fața celuilalt. Cine va birui? Iată pronosticul care ne face să dăm pagina. Cine are dreptate? Iată verdictul: niciunul dintre ei și fiecare în parte, de aceea nu putem să ne atașăm complet de niciunul dintre ei, fără să nu-l includem și pe celălalt. Nici unul, nici celălalt nu sunt copii-problemă – în familie domnește armonia între părinți și bunul-simț – sunt numai copii și creează probleme, situații, jocuri, năzdrăvănii din te miri ce.
Modul în care procedează autorul, decupând din viața convențională a personajelor sale acele întâmplări relevante și suculente, reacțiile, emoțiile, vorbele și acțiunile lor în acele împrejurări, dar și felul în care le exprimă literar, într-un stil inconfundabil, aș spune un stil Ionel Teodoreanu, captivează de fapt cititorul. Autorul obține, cu alte cuvinte, în stilul său, pe un fundal obișnuit, tensiunea de care avem nevoie să citim – un meci de voință, chiar dacă nu este unul de box, totuși este un veritabil meci. Totodată confruntările copilărești se petrec într-un mediu molcolm, fermecător, tipic moldovenesc din prima jumătate a secolului XX. Nu în ultimul rând, eroii-copii din roman ne lasă în permanență senzația că trăim alături de ei liniștea de dinaintea furtunii. Scriitorul creionează în personalitatea lor subtile abateri de la normă, ascunzișuri și fremătări nebănuite, care ne alimentează imaginația, realizând fundația pentru volumul II. Oare ce vor deveni Olguța și Dănuț? În afara lor, doar noi și scriitorul le cunoaștem secretele. Mai mult decât atât Medelenii par să fie raiul copilăriei și autorul nu pierde din vedere, în niciun moment, pe tot parcursul construcției romanului, tema principală: copilăria. Este unul dintre cei mai convingători autori români în această privință, deși veți vedea nu neapărat egal în realizarea paginilor memorabile. Îl ajută atât cadrul rustic, dar și condeiul. Viziunea, dar și talentul literar.
Moșia de la Medeleni, cadrul spațial al întâmplărilor, instigă și ea la libertăți nebănuite într-o natură molcomă și darnică, cu figuri de bunici de poveste precum Moș Gheorghe, cu vecinătatea necuvântătoarelor, cu portrete de țărani sfătoși și respectuoși. Atmosfera idilică înfrumusețează într-un mod deloc supărător imaginile din tabloul acestei copilării la rândul ei idilice, ca mai toate copiilăriile. Iar personajele se potrivesc teribil de bine în acest cadru, pe care simțim cât de mult îl iubesc și îl respectă. Doar Grigore Deleanu, unchiul copiilor, sparge, prin contrast, oglinda vieții perfect echilibrate, deși nu fără o oarecare părere de rău.
Stilul lui Ionel Teodoreanu
Poate părea siropos și mult prea încărcat în metafore și figuri de stil, dar nu judecați formal și nici pripit acest lirism în proză. Mă intrigă și acum maniera foarte personală a acestui autor din care răzbește portofoliul unor lecturi temeinice și vaste, de a-și croi și chiar impune un stil propriu. Încărcat da, dar deloc obositor. E doar nota dominantă. În practică, Ionel Teodoreanu uzează de o mare ușurință în a schimba radical registrul sau măcar de a convinge că poate face acest lucru chiar în aceeași carte. Liric, apoi tonic, glumeț, apoi grav, lapidar, apoi dilatat. Ce face autorul și ce preferă? Mai corect, ce intenționează? A obține un stil propriu din această variație poate fi un demers riscant deși nicidecum întâmplător atâta timp cât lui Teodoreanu i-a ieșit din plin. Textul place și se citește cu o plăcere extatică. Absoarbe, redă cu măiestrie stări sufletești, fapte de viață de la cele mai banale la cele mai solemne cu o mare expresivitate. Este o viziune inedită în fiecare răsucire de frază dar și fiecare potrivire de cuvinte poate conduce la o viziune neașteptată pentru cititor.
Dacă sunteți gata să adăugați la vocabularul vostru o mulțime de regionalisme și neologisme, din care scriitorul obține sonorități seducătoare, reușind să reconstituie farmecul rustic al locului, dăcă vreți să înălțați un zmeu împreună cu Dănuț, să gustați haiducește din gavanoasele de dulceață, să mergeți cu mare pompă la vânătoare de broaște pe lângă alte experiențe copilărești, citiți La Medeleni. Veți vorbi țărănește în grai moldovenesc sau cu elocvența specifică vremurilor de altădată, veți face cunoștință cu turbinca lui Ivan și cu planurile mefistofelice ale Olguței. Să ne reîntâlnim cu bine. Lecturi plăcute!
Continuați să citiți recenzia la volumul II, Drumuri, click aici.
Câteva fragmente din La Medeleni – Hotarul nestatornic
„Dănuț se codi o clipă, cercetă zările, se încruntă cu demnitate, ca frământat de socoteli adânci, de răspunderi… și se supuse. În goana mare trecu pe lângă zmeu, atent, și fugi, și fugi depănând sfoara între degete. În urma lui, mosorul se zbătea ca un guzgan epileptic.
— Dați-i drumul! Răcni el de departe, smucind sfoara din răsputeri.
Zmeul căzu în cap, Dănuț pe spate.
Între timp, unul câte unul, apoi pâlcuri-pâlcuri, copilașii satului îngrădiră, desculți și naivi, evenimentul de pe șosea.
— Lasă, boierule, că ți-l muștruluiesc eu, îl liniști unul din țărani, ștergându-i straiele de colb cu bătăi delicate, ca pe un patrafir.” (Partea întâia; Potemkin și Kami-Mura)
„Olguța se suise în picioare pe banca zburătoare, cu mâinile încleștate pe barele de lemn. Toate vioarele stridente ala scrânciobului mieunau aprig subt mâinile ei. Monica vedea când cerul, când pământul, când albastru, când verde. Îmbrățișă picioarele Olguței… Și scrânciobul: scârț-scârț… Când sus, când iar sus… cu-n îngeraș albastru la picioarele unui drăcușor roș.” (Partea întâia; Căsuța albă și rochița roșie)
„— Uite luna!
— Luna-i?
— Luna. Samănă cu tine, Buftea, când ai oreillons!
Răsărise colorată ca un abțibild, fără gură și sprâncene lineare, luna care-o văd copiii mici prin somn, strâmbându-se elastic: serioasă, veselă sau tristă.
Olguța o vedea ilară și-i venea să-i scoată limba.
— Nu seamănă cu Dănuț, Olguța! protestă Monica după o scrupuloasă examinare.
— Da, cu cine seamănă? Cu tine?
— C-un nătărău de bostan! glumi Herr Direktor.
— Buftea, spune și tu cu ce seamănă. C-un glob de aur?
— Lasă-mă-n pace.
— Fii politicos! Ai noroc că-s bine dispusă.
Dănuț nu se gândea la lună. Constatase din auzite prezența ei și o găsise în turbinca lui Ivan, fără s-o privească pe cer.
Lui Dănuț îi era foame. Luna din turbinca lui Ivan, cu fața ei de lipovan gras, era stăpâna unei băcănii mai mare decât a lui Ermacov de la Iași. Dănuț o vedea punând în vastul coș de hârtie, cutii de sardele; tăind patace roșcate de salam; deschizând cutii cu măsline marinate; întinzând, spre gustare, cu vârful cuțitului, o așchie grasă de cașcaval de Penteleu; desfăcând un hârzob de păstrăvi afumați…” (Partea întâia; Herr Direktor)
Citiți pe blog și recenziile pentru volumul II și volumul III.
