Titlul: La Medeleni
Autor: Ionel Teodoreanu
Editura: Agora
An apariție: 2011
Număr pagini: 850
Volumul III, Între vânturi
În al treilea volum din trilogia La Medeleni, Ionel Teodoreanu îmbină cu măiestrie firele narative ale cărții și desfășoară țesătura obținută între două anotimpuri — primăvara, care anunță începutul, și toamna, care vestește sfârșitul. Titlul volumului, Între vânturi, este grăitor, iar cele două planuri narative au aceiași doi protagoniști: Olguța, pe de-o parte, Dănuț, pe de-altă parte. Vă amintiți din recenziile la primele volume: Olguța, sora lui Dănuț, este replica sa energică, voluntară. Doar atunci când scrie, Dănuț atinge voința de viață și energia Olguței.
Elanul sufletesc al protagoniștilor și al colegilor lor de generație întâlnește mersul hurducat al vieții. Va îngenunchea oare acest avânt tineresc, va ține ritmul sau se va desprinde în zbor deasupra? Cum va arăta arhitectura sufletească a personajelor odată cu experiența vieții? Scriitorul anticipează: „Apoi vine dragostea, apoi începe viața. De acum înainte nu mai poate fi nimic altăceva decât ce e, așa cum e. Unii încearcă în religie evadarea inconștientă de odinioară. Mulți cred c-au izbutit. Alții se resemnează să fie ei, limitați în strictul hotar al personalității lor. Iar alții izbutesc prin activitățile profesionale să nu mai fie nimic; fericiți ca și copiii, sunt însă odioși.”. Mi s-a părut un pasaj cheie care mi-a revenit în minte de mai multe ori pe parcursul derulării întâmplărilor din viața celor doi eroi și mi s-a întipărit definitiv odată cu încheierea romanului.
Avocat sau scriitor? Decizii.
Au apus demult anii de liceu, iar cei universitari sunt doar o amintire proaspătă. Dan Delanu intrase de un an în avocatură, desigur, fără tragere de inimă, dar cu responsabilitate, ca orice adult care trebuia să aibă o calificare, o slujbă și o sursă de venit. Ducea mai departe, în acest fel, tradiția familiei sale, tatăl său, domnul Deleanu, un pasionat al profesiei juridice, având acum un ajutor în fiul său și un discipol de nădejde într-un nepot pe nume Puiu, cu care am făcut cunoștință în al doilea volum.
Slaba aderență la statutul de om al muncii de avocat împărțit între diferite instanțe din Iași: Curtea cu juri, judecătoria de ocol, Palatul Justiției de pe strada Ștefan cel Mare, din fața Mitropoliei, i-a întărit lui Dănuț hotărârea că trebuie, că este „constrâns de viață să publice, să câștige altfel decât mințind”, să facă acel gest considerat de el un sacrificiu sufletesc și deci să facă public conținutul caietului în care de ani de zile strângea în anonimat scrierile sale literare.
Trei ani la Paris
Între timp, Olguța și Monica fac cale întoarsă de la Paris la Iași. Trei ani departe de țară. Trei ani în care fetele dedică timp studiului atât pentru sufletul lor cât și pentru viitorul lor. Monica și-a continuat studiile universitare, desăvârșindu-și competențele filologice la Sorbona, iar Olguța pe cele muzicale. Le însoțea un cunoscut al tatălui Olguței, o celebritate, pictorul Alexandru Pallă. Fetele îl alintau „Pașa”, la inițiativa Olguței. Între cei trei se stabilise o legătură de prietenie puternică și benefică. Alexandru Pallă găsea în exuberanța și tinerețea fetelor o alinare sufletească după ce viața îl înfrânsese definitiv. Pe parcursul celor trei ani parizieni ai fetelor maestrul își părăsea atelierul din preajma Catedralei Notre Dame și petrecea alături de fete masa de seară, în apartamentul ocupat de ele din Rue de l’Observatoire.
Costurile șederii la Paris au fost suportate de Olguța care „dispunea de la majorat de averea moștenită de la Fița Elencu”, o mătușă aprigă a tinerei care însă a simțit că personalitatea vivace a Olguței face toți banii și de aceea este singura care merită să-i fie moștenitoare. Olguța avea deci libertatea de a călători și studia oriunde își dorea, de a-și alege tovărășia pe care o considera oportună. O alesese drept camaradă pe Monica, iar aceasta nu a putut să o refuze. În plus Monica, cu gândul la o carieră didactică, a folosit prilejul pentru a pregăti și susține la Sorbona teza de doctorat — Baladele lui François Villon.
Maturizare
Dănuț rămâne la Iași separat geografic de Monica, marea lui dragoste, din două motive precum o bifurcație de voință: debutul în avocatură, profesie care să îi asigure un venit pe baza căruia să-și întemeieze un cămin independent de părinții lui, și debutul în literatură în calitate de scriitor, de creator de viață într-un oraș îmbătrânit cultural, muribund, cum este descris în paginile cărții Iașul de după Primul Război Mondial.
Se maturizase sufletește pentru că își regăsise în volumul II sufletul, candoarea lui odată cu conștientizarea iubirii pentru Monica purtată încă din copilărie. Grădina sufletească de-acum bine orânduită și păzită de voința pentru obiective înalte putea să țină departe asaltul buruienilor lumești. Găsise pentru cine să suporte cu stoicism barbaria orelor petrecute prin tribunale fetide, judecătorii de provincie când avea sentimentul că pledează pentru cauze demult pierdute. Plănuia să câștige astfel încât să poată răscumpăra în clipa căsătoriei obligațiile copilului orfan din sufletul Monicăi față de familia sa și să renunțe la partea lui din avere în favoarea Olguței.
Realitatea obiectivă îi va oferi însă mari surprize. Contrariat va fi chiar și cititorul căruia i se vor nărui până și cele mai avântate închipuiri. Dar până atunci, până vom afla deznodământul, să le urmăm pe cele două protagoniste, Monica și Olguța, în drumul lor spre casă, spre Iași, pentru că, nu-i așa, cu toții sperăm să ne reîntoarcem la Medeleni.
Viața efemeră a ultimei bucurii la Medeleni
Fetele revin acasă în primăvara anului 1922, an în care se petrec în mare parte întâmplările din volumul III. Întoarcerea tinerelor înviorează atmosfera casei din Iași a familiei Deleanu, însuflețește și luminează fiecare colțișor umbrit al moșiei de la Medeleni, dar mai ales viața locuitorilor ei și a prietenilor lor. Aceasta este însă pe cale de a se schimba definitiv și o umbră elegiacă, „o spaimă melancolică” și primele semne ale toamnei estompează amintirile plăcute din sufletele personajelor precum o prevestire rea. Epoca cea mai frumoasă din viața protagoniștilor a fost reînviată, ca-ntr-un număr de magie, de râsul și darurile Olguței, de obrajii Monicăi îmbujorați de șampania festivă din bucuria reîntâlnirii.
Dincolo de hotarele copilăriei
În recenzia pentru primele două volume subliniam că organizarea operei La Medeleni în trei volume nu a fost doar o chestiune de măsurare și gradare a succesului pentru autorul ei. Scriitorul promite mai mult, ridică miza atât pentru el cât și pentru cititor. Când suntem prinși în mirajul copilăriei, când dăm în clocotul adolescenței, ne este, nu-i așa, mai ușor să vedem viața frumoasă sau să ne grăbim să îi sărim în brațe. Facem ce ne dictează vârsta. Dar tot atunci ni se conturează personalitatea, tot atunci se plămădește materialul sufletesc, ale cărui ingrediente erau pregătite dinainte de a ne naște. Ionel Teodoreanu rămâne însă în literatura noastră cu această trilogie nu atât pentru perspectiva ei exhaustivă, pe care o oferă cu un talent literar fără seamăn pe parcursul a trei volume, ci în special pentru Hotarul nestatornic și pentru Drumuri, volumul I și II. Totuși nici Amintirile din copilărie ale lui Ion Creangă nu se limitează la momentele binecuvântate și hazlii din La cireșe sau din La scăldat ci au și partea a IV-a în alcătuirea lor. Năstrușnicul Nică al lui Ștefan a Petrei avea să devină seminarist și apoi diacon și drept urmare pleacă din locurile natale la Iași, la optsprezece ani. La Creangă aici se opresc amintirile din copilărie.
Ionel Teodoreanu un scriitor român născut tot în Moldova, la peste o jumătate de secol de Creangă, încearcă prin trilogia La Medeleni, care împrumută din biografia autorului ei, să treacă dincolo de hotarele copilăriei și ale adolescenței, fără a pierde contactul cu acestea, tocmai pentru a desăvârși mesajul său, pentru a sublinia personalitatea personajelor sale, care trebuie să dea, în concepția sa, neapărat piept cu viața.
Un scriitor paradoxal
Remarcăm la acest autor din prima jumătate a secolului trecut o luciditate tăioasă, aspră, bărbătească pe care o întrezărim în proza sa poetică, feminină, bogată ca stil în metafore și simboluri. La prima vedere La Medeleni este creația unui scriitor sentimental. Ionel Teodoreanu nu este un scriitor sentimental ci mai degrabă un creator paradoxal, motiv pentru care încă îi mai citim cărțile. Iubește Iașul, da, desigur, dar cu ochi lucid, critic, al unui gânditor autentic care rămâne de veghe în societatea somnolentă și superficială a timpului său. Paginile despre Copou, vestitul parc – îmi doresc să-l vizitez, nu am fost încă – sunt nemaipomenite. Eu una când voi ajunge acolo mă voi gândi și la descrierea făcută de Teodoreanu și la persiflarea contemporanilor lui dar și a urmașilor care repetă pe negândite clișee culturale. Iată ce citim în volumul III. Reproduc câteva pasaje din paginile dedicate în carte vestitei grădini:
„Iașul are o grădină, Copoul, reputată frumoasă prin decret municipal și cor civic. E frumoasă în măsura în care orișice grădină cu flori și copaci bătrâni e frumoasă…
Atributul floral nu-i lipsește: prin aceasta e grădină. Ca să fie frumoasă, însă, grădina trebuie să aibă acel echilibru subtil, acea transfigurare a naturii, care face altfel frumoasă o armonie de culori zugrăvite, alături de culorile livezilor și-ale luminii.
[…] Așadar, într-un parc, într-o grădină publică, nu mai apreciezi materialul vegetal și floral din care sunt alcătuite, ci existența sau inexistența armoniei artistice, a creațiunii omenești.
Din acest punct de vedere – adică respectând firescul criteriu – grădina Copou e slută și vulgară. Ea indispune ochiul ca un salon de mahala pregătit pentru recepția deputatului, ca o romanță a lunii dedicată primarului, ca o poezie epică închinată cutărui general de brigadă.
[…] Totuși, ieșenii se plimbă pe aleile Copoului și îl admiră, aceiași ieșeni care compătimesc Bucureștiul, fără să cunoască Cișmigiul, grădină grasă, care nu-i departe de frumuseță, deși plină de doici, de ordonanțe și de boanghini.
[…] Al doilea edificiu al acestei alei e vegetal: un tei bătrân, cu floare și umbră dulce. E numit – de aici se naște catastrofa – teiul lui Eminescu.
– Aici visa Eminescu, îți explică ieșeanul, arătându-ți teiul încercuit de bănci populate.
Aici n-a visat niciodată Eminescu, subt acest tei situat pe aleea principală a Copoului. Căci dacă așa înțelegea Eminescu să viseze, se instala cu scaunul și masa „de brad” în galantarul celei mai mari magazii de pe strada Lăpușneanu. Eminescu n-a visat în fața nimănui. Avea o pudoare cu dimensiuni de munte abrupt, asasin pentru turiști.
Tu, oricine vei fi, citește cât vrei slova lui Eminescu, fii familiar cu ea cum ești cu cerul de deasupra ogrăzii, aibe-o în gură cât vrei și când vrei ca pe-o pastă de dinți și ca un șpriț de la gheață – dar lasă-i viața, lasă-i visul. Nu crede că visa așa cum stai dumneata în fața fotografului, nici cum te razemi în cot de balustrada lojei la concertul fără muzică melodioasă.
[…] …nu crede că era ca Hamlet când o trimete, pe scenă, pe Ofelia la mănăstire! Nu! Într-o crâșmă de mahala a Iașului cu răspopitul Creangă, urât ca o gorilă și bun, ca un miros de fum și baligă în soare, în fața unei sticle de poșârcă, chipul lui Eminescu zâmbea lui Creangă, ciocnind paharul, și sufletul lui dezlega toamna, cu gest de orizont.
Subt teiul lui Eminescu, tinerii visători ieșeni fac inhalații eminesciene.”
Romanul Între vânturi din trilogia La Medeleni mai are și alte întăritoare care ne dau de gândit, ne pun mintea în mișcare, care ne ridică în față semne de întrebare, ne surprind prin cuvinte mușcătoare.
Tot ceea ce emană din suflet este un spectacol literar
Mai presus de orice, Ionel Teodoreanu este scriitorul care obține substanță pentru romanul său din tot ceea ce emană din suflet. Spectacolul pe care îl face sufletul pe scena vieții este tot atât de captivant ca acțiunea într-un roman polițist. Și nu este chiar așa ușor de realizat după cum pare această ispititoare merinde literară, care nu are drept scop să încânte ochiul, deși pare încântătoare, ci să hrănească precum pâinea.
Trupul rămas în viață fără de suflet este absurd sau grotesc, un suflet blazat sau vicios îmbătrânește trupul înainte de vreme, unul fugar în fața vieții sălbăticește trupul și îl face să bântuie prin viață precum o fantomă, iar un suflet înrobit de viață este de neconceput. Această idee dă naștere unor personaje memorabile. Pe unele le putem privi în antiteză: pictorul Alexandru Pallă și directorul, redactorul de la Viața contimporană. Cei doi bărbați în vârstă, care s-au dedicat artei, arătau totuși diferit după trecerea prin viață: trupul primului este ținut artificial în viață de morfină, iar celălalt nu-și arată vârsta în mișcările neverosimil de sprintene ale trupului. Sufletul redactorului e condus de pasiune sufletească, în sufletul pictorului Alexandru Pallă (Pașa) pasiunea s-a stins, dar trupul i-a supraviețuit într-un mod absurd.
„Dar activitatea lui de la Viața contimporană nu era decât o veșnică scrisoare adresată anonimului din mulțimea anonimă: acela trebuia să existe. Fără de această ultimă speranță, desigur că redactorul Vieții contimporane ar fi renunțat la viață, după ce renunțase la oameni.”
♦
„Mușchii feței i se crispară. Ochii se stinseră. Viața încetă, ca într-o păpușă cu mecanismul stricat.
Se ridică. Porni rigid. Se opri. Cu o mișcare țapănă, ca în somn hipnotic, vârî mâna în buzunarul paltonului, scoase o seringă…Tuși.
O tăcere lungă, de gheață. Cineva oftă, tușind imediat.
Aruncând o privire bănuitoare și culpabilă capetelor întoarse ale celorlalți, Pașa își făcu injecția de morfină în brațul stigmatizat de cicatricele necontenitelor înțepături.
Primăvara înflori; cerul apăru albastru; soarele străluci cald. Fața lui Pașa se înviorase ca după câteva cupe de șampanie. Trupul își recăpătase elasticitatea, ochii străluceau.
Se așeză din nou în fotoliu. Și ca dintr-un gramofon cu resortul atunci învârtit, cu ac nou și placă nouă, glasul răsună iară, reluând cuvintele, cu bucuria de-a le auzi sunând în lumină de primăvară.
Sufletul murise. Bucuria cuvintelor era ultima, cumpărată de la farmacie, în fiolele de morfină.”
Nu sunt singurele personaje care se modifică sufletește în paginile romanului: Mircea Balmuș, Vania, domnul Deleanu sunt doar câteva exemple. Fiecare dintre aceștia nu rămâne doar o impresie fugară, o presimțire sau o închipuire ci se concretizează cu sau fără consimțământul scriitorului și cititorului, după cum se transformă sufletul personajului.
„Va scrie romanul Medelenilor, luându-și astfel revanșa asupra vieții.”
Mai mult decât atât, prin tema volumului III – prin tranziția către viața de adult a celor doi protagoniști, Olguța și Dănuț, – cartea și citorul câștigă un plus de tensiune și mult dramatism.
În primul volum confruntările copilărești dintre Olguța și Dănuț făceau sarea și piperul, în al doilea volum tumultul și succesiunea rapidă de stări sufletești contradictorii din viața de adolescent a lui Dănuț păstrau viu interesul.
În al treilea volum scriitorul dezvoltă tocmai ce se afla în stare latentă, ceea ce putea trece neobservat în primele două volume. Exuberanța ideilor lui Dănuț ținută secretă în intimitatea minții, apoi transpusă în pagini literare ținute în sertar opintește mai mult decât oricând voința sa. Să o păstreze departe de realitatea vieții ar fi o enormă greșeală.
Viața de zi cu zi, viața profesională în care simte atâtea limitări și frustări este pe cale să-i invadeze viața sufletească, precum ceva toxic. Deci este timpul ca sufletul să nu mai fie doar un refugiu confortabil, iar atitudinea lui să nu rămână în defensivă. Sufletul trebuie să răzbată bărbătește în viața din jurul lui altfel tocmai focul sacru din refugiul său sufletesc se află în primejdie.
♦
Olguța, pe de altă parte, continuă să fie un centru de energie și putere pentru ceilalți, dar se împlinesc prezicerile sumbre ale lui Mircea, de la finalul celui de-al doilea volum, când îi scria Monicăi:
„Deși excesiv de inteligentă, Olguța poate fi ușor înșelată. Se simte prea puternică în fața oamenilor – și este realmente –, o distrează prea mult, cu toții, mărindu-i colecția de „păpuși”, fiecare prin contribuția de ridicol propriu, ca să aibă în fața lor atenția și neîncrederea precaută, comună țăranilor și oamenilor slabi. E o fire prea generoasă, și ceilalți sunt prea puțin.
Napoleon în Spania n-a fost învins prin lupte fățișe, ci demoralizat prin hărțuiri perfide. Aceasta-i primejdia care-o pândește pe Olguța”.
Bine spus, după ce vom afla deznodământul. Dar nu o pândește numai „răutatea coalizată a invidiei” și tot ce este omenesc mai becisnic și mai slab. Ci și destinul care i-ar putea transforma sufletul într-un rob al vieții ei. Are sufletul marilor cuceritori, sufletul în care mătușa ei, Fița Elencu „săruta viața, în care nici la bătrâneță nu vedea supunere, ci revoltă.”
Ea muncește și învață cu stoicism și multă determinare pentru că știe că are toată viața înainte, că totul depinde numai de ea. Este numai viață și aspirații. Bărbatul de care se îndrăgostește reprezinta pentru ea o metaforă a vieții. Sufletul este tot una cu viața și viața trebuie să fie tot una cu sufletul fie că aleargă în galop sălbatic pe moșia de la Medeleni, fie că se află într-un compartiment sordid, de tot râsul, din trenul spre Bălți (Basarabia), sau că ploaia și noroiul o împresoară.
„Încălecată de Olguța, Zorca avea un trap definitiv ca hexametrii versului latin. Suplă, spinarea Olguței era ca o flacără ritmică deasupra unui dans. Se năștea și renăștea din fiecare salt, din fiecare cădere, fluturând spre cer ritmul pe pământ format, jucând pe el, înălțându-l, ondulându-l. Calul Olguței nu părea încălecat. Trapul lui era elasticitatea unei bucurii libere, cu armonioase destinderi de mușchi și muzicală toacă de copite. Ceilalți doi cai duceau povara omenească; al Olguței era dus ca de vânt și val, în arabescul curbelor lucioase, spre stemele solare.”
„În somnul general, numai Olguța era trează. O fericire gravă în adâncul sufletului, ca o peșteră pentru solitară închinare, bătută de valul viu al inimii: și o veselie școlărească în ochi și pe obraji. Pe Dănuț călătoria într-un astfel de compartiment l-ar fi făcut să sufere; pe Olguța o distra. Realitățile cele mai supărătoare îi păreau jucării făcute pentru hazul ei.”
„Cu batista-n mână, ștergându-și mereu de pe față stropii de glod, Olguța zâmbea. Subt cerul sinistru și ploile sure, pe acest pământ care sugea viața cu buze de mormânt, în această viteză de groază evadată și dușmănie-nnebunită, regăsea parcă unele ritmuri ale muzicei rusești. Nimic din ce vedea și ce simțea nu-i era necunoscut. Regăsea, recunoștea echivalențele reale ale ritmurilor trăite cu degetele pe claviatură.”
Destinul pe care Olguța pare că pusese stăpânire îi pregătește de fapt cu cinism o farsă, punând-o în alt raport cu viața pe care o iubea, cu care se confunda. În aceste condiții, Olguța face ce trebuie să facă un spirit liber, suveran, pentru sufletul ei.
Până la final într-o singură privință Olguța nu s-a înșelat: „Credința mea e că Dănuț n-are nevoie de doctorat în drept, nici de profesorat. Spune-i că am toată încrederea în cariera lui de scriitor. Voința care-i lipsește în viață o are în scris.”
Așa că Dan Deleanu: „Va scrie romanul Medelenilor, luându-și astfel revanșa asupra vieții. Olguța va fi alături de ei.” Și de noi. Spiritul de revoltă, nu de supunere, trece mai departe în cititori pentru care Olguța și Medelenii rămân pentru totdeauna îngemănați, un singur simbol de noblețe, de frumusețe și tinerețe sufletească și trupească. Iar cei trei tineri, Olguța, Dănuț și Monica ne apar metaforic precum un grup de trei entități de nedespărțit: sufletul, scriitorul și cititorul, care continuă iar și iar opera scrisă, povestea ei.
Concluzii
Vă promisesem sau declaram că îmi propun să revin și cu o sinteză a referințelor critice despre această carte minunată din literatura noastră. Încerc să mă țin de cuvânt.
Între timp vreau să ne reîntâlnim foarte curând cu o recenzie la o carte pe care o așteptam de ceva vreme și în limba română. Am schimbat radical registrul pentru că simțeam nevoia unei ruperi de ritm, plasare în timp și tematică, deși rămân în aceeași zonă sobră și sumbră a realității vieții „așa cum e”.
Cât despre La Medeleni vă recomand să citiți această trilogie fără grabă, cu timp de gândire și uitat prin DEX, dozând materialul de lecturat după cum este acesta structurat de autor. Să ne amintim, La Medeleni este o trilogie a vârstelor, scriitorul prezentând evoluția protagoniștilor în trei etape fundamentale ale dezvoltării lor: copilărie, adolescență, maturizare. Deci Hotarul nestatornic mi se pare potrivit copiilor, Drumuri, adolescenților, iar Între vânturi, tinerilor adulți. Oricum alegeți să faceți, important este să-i dați șansa trilogiei să fie într-adevăr, nu doar să figureze, pe lista voastră de lecturi, experiența vieții și a lecturii reunind în cele din urmă toate cele trei volume. Șansele să aveți o experiență unică, de neuitat sunt sută la sută garantate.
Vă reamintesc. Pe blog sunt și recenzii pentru volumul I, Hotarul nestatornic și volumul II, Drumuri. Lectură plăcută!
