Titlul: Poezii
Autor: Mihai Eminescu
Editura: Minerva
An apariție: 2019
Număr de pagini: 468
Titlul operei „Lacul” ar putea sugera la prima vedere un loc de întâlnire romantic, intim, liniștit pentru cei doi îndrăgostiți, însă la o analiză mai amănunțită, observăm că versurile sunt o proiecție a dorinței, a visului de dragoste al poetului.
Tema poeziei o constituie dorința arzătoare a eului liric pentru o iubire ideală, cu o poveste de dragoste imaginată într-un cadru natural, lacul fiind locul potrivit pentru întâlnirea celor doi îndrăgostiți.
Poezia „Lacul” a fost publicată la 1 septembrie 1876 în revista „Convorbiri literare”. Este alcătuită din cinci strofe a câte patru versuri (catrene). Strofele au rimă numai în versurile 2 și 4, realizându-se o semi rimă încrucișată sau rimă imperfectă. Măsura versurilor este de opt silabe.
Prima strofă prezintă imaginea feerică a lacului încărcat cu flori de nufăr: Lacul codrilor albastru /Nuferi galbeni îl încarcă. Epitetele cromatice, Lacul albastru, Nuferi galbeni, cercuri albe, înviorează peisajul prin petale de culoare care corespund stării sufletești, de bucurie în fața creațiilor naturii. Lacul apare albastru şi limpede la adăpostul codrului, oferind o oază de liniște și intimitate.
Nerăbdarea îndrăgostitului de a-și întâlni sufletul pereche este exprimată încă din primul vers din a doua strofă: Și eu trec de-a lung de maluri. Folosirea verbelor la conjunctiv sugerează speranța, visul de împlinire a iubirii, posibila fericire fiind conturată prin gesturile tandre, mângâietoare care accentuează dorința fierbinte a întâlnirii: să răsară, să-mi cadă. Prezența adverbului parcă alăturat verbelor ascult, și aștept, sugerează așteptarea a ceva nelămurit, care se concretizează în versul următor, în imaginea iubitei: Ea din trestii să răsară. Apariția pronumelui ea ne face să înțelegem că nu este vorba de o persoană anume (definită printr-un pronume personal propriu), ci de persoana iubită, în general, proiecție imaginară ideală de a cărei imagine diafană, sufletul creatorului este plin.
Mișcarea lacului, schimbarea culorii lui, glasul cu care murmură iubirea descrisă în versul Îngânați de glas de ape, trădează emoția, bucuria pe care o simte tânărul îndrăgostit. Repetiția verbului „a scăpa” din versurile Și să scap din mâna cârma/Și lopețile să-mi scape; subliniază uitarea de sine, starea de euforie, trăirea intensă a clipei de fericire până la abandon.
În a patra strofă este precizat momentul din zi, în care creatorul a ales întâlnirea cu persoana iubită: Sub lumina blândei lune. Cortina nopții oferă îndrăgostiților intimitatea de care au nevoie pentru dezvăluirea sentimentelor.
În ultima strofă, visul ia sfârșit, iar eul liric se lovește de o realitate tristă și dureroasă. Dezamăgirea îndrăgostitului este marcată de punctele de suspensie, așezate după cuvintele ce exprimă eșecul posibilei întâlniri cu iubita: Dar nu vine… Astfel, se realizează trecerea dureroasă de la starea de vis, la cruda realitate unde visul se spulberă, iar eul liric rămâne tot singuratic, în același decor superb, care este umbrit de tristețea și singurătatea acestuia.
Poezia se deschide și se închide într-o simetrie perfectă cu imagina lacului, care devine un „personaj” central al operei. Deși poezia exprimă neîmplinirea unui vis, atmosfera descrisă este plină de seninătate, desprinsă din perfecțiunea și armonia naturii.
Lacul
Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni îl încarcă,
Tresărind în cercuri albe
El cutremură o barcă.
Și eu trec de-a lung de maluri,
Parc-ascult și parc-aștept
Ea din trestii să răsară
Și să-mi cadă lin pe piept;
Să sărim în luntrea mică,
Îngânați de glas de ape,
Și să scap din mână cârma
Și lopețile să-mi scape;
Să plutim cuprinși de farmec
Sub lumina blândei lune
Vântu-n trestii lin foșnească,
Undoioasa apă sune!
Dar nu vine… Singuratic
În zadar suspin și sufăr
Lângă lacul cel albastru
Încărcat cu flori de nufăr.
