Titlu: Legendele Olimpului – Eroii
Autor: Alexandru Mitru
Editura: Grupul Editorial Art
Colecție: Arthur Gold
Număr pagini: 480
Cine sunt eroii din mitologia greacă
Anticii greci, locuitori ai Eladei – Greciei antice – au dat şi dau în continuare multe motive de interes, dacă nu chiar de studiu efectiv, pentru cei mai preocupaţi. Ei au creat sisteme de gândire, de organizare socială, politică, economică, au pus piatra de hotar în multe domenii ale ştiinţei şi artei. Au fost raţionali şi excesivi, liber cugetători şi religioşi deopotrivă. Şi „buni” şi „răi” precum cei mai slăviţi dintre pământeni, o categorie aparte de fiinţe pentru vechii greci: eroii. Despre ei citim în „Legendele Olimpului” de Alexandru Mitru, partea a doua.
Se pare că dintotdeauna au existat oameni care au ţinut piept cu mult curaj greutăţilor de tot felul. În ei ceilalţi şi-au pus speranţa şi au găsit suficiente exemple de îmbărbătare. Dacă Heracle, cel urgisit de Hera, a îndurat sclavia şi cele douăsprezece munci cumplite: între care lupta cu nişte creaturi monstruoase şi chiar cu Cerber, câinele cu trei capete care păzea intrarea Infernului, atunci pentru fiecare om ar trebui să fie mai uşor.
Eroii (un cuvânt care a intrat în limba română prin intermediul limbii franceze, dar care îşi are originile în limba latină şi negreşit trebuie căutat mai întâi în limba greacă) sunt fiinţe hibride: o parte dintre ei sunt consideraţi semizei pentru că unul dintre părinţii lor este o divinitate. O altă parte am putea spune că sunt semireali sau suprareali: sunt pe jumătate personaje de poveste, dar povestea este parţial adevărată, a pornit de la fapte reale. Trăsăturile lor mitice de asemenea nu au făcut altceva decât să amplifice un profil real, de căpetenie, de războinic, de sacerdot al unor vremuri îndepărtate, rămas în memoria oamenilor şi readus iar şi iar în discuţie, glorificat pentru faptele lui extraordinare: Agamemnon a fost un rege legendar, Ulise purta se pare numele de Odiseu. Pe alţii pur şi simplu i-au inventat poeţii antici.
Uneori eroii sunt întemeietori de ţări, aşezări şi dinastii – Cadmos (Beoţia), Dardan (Troia sau Dardania), de oraşe-state – Zetos şi Amfion (Teba) , alteori trebuie să-şi confirme statutul de semizeu, o înzestrare divină primită la naştere, fără voia lor. După atâtea şi atâtea adversităţi şi minuni de vitejie, Heracle decide să curme lanţul de nenorociri abătute asupra sa. Chiar dacă era fiul atotputernicului Zeus aici, pe Pământ, acestea îi păreau mai cumplite decât cele din Tartar (iadul vechilor greci). Porunceşte să i se pregătească un rug, iar jertfa către neînduplecata Hera să fie chiar propriul său trup. Abia, în acest fel obţine apoteoza, iertarea, recunoaşterea sa ca semizeu, ridicarea în slăvile olimpiene, trecerea şi primirea în rândul zeilor nemuritori.
Emoţionante sunt şi înfăptuirile, dar şi destinul altor eroi, fondatori de meserii, ale unor figuri emblematice, cu statut excepţional, pentru un anumit domeniu de activitate umană: medicină (Asclepio), muzică (Orfeu), arhitectură (Dedal). Poveştile lor ascund teme reluate şi reformulate veacuri de-a rândul în creaţia artistică. Cercetarea nu are limite, dar ştiinţa, da. Limitele ştiinţei apar tocmai când vine vorba de cele două taine încă nedesluşite – viaţa şi moartea – pare a ne transmite povestea lui Asclepio. Condiţia artistului de geniu reprezentat de Orfeu este şi ea o temă clasică: muzician desăvârşit reuşeşte acolo unde calea raţională dă greş, dar asta nu înseamnă că ne oferă o rezolvare, un model ci doar un mod izolat, sublim şi tragic de a trăi. Dedal proiectează prin puterea creatoare a gândului său un edificiu neasemuit, dar odată născută opera nu mai aparţine creatorului său, iar Dedal află acest lucru în modul cel mai tragic.
Eroii sunt de asemenea cazuri particulare, excepţia care confirmă regula. Statutul de pionieri, deschizători de drumuri în anumite domenii, de strămoşi mitici ai unor popoare, de prototipuri, deţin o poziţie privilegiată, dar şi incertă, tranzitorie, precum a unui produs în fază experimentală, de test. Nu sunt fiinţe exemplare, ci mai degrabă excentrice, prezintă trăsături monstruoase dar şi vulnerabilităţi şocante. Acţiunile lor ar fi penalizate într-o societate condusă de norme, dar ele au loc înainte de apariţia unor comunităţi reglementate de legi, ei sunt tocmai cei care le stimulează, le iniţiază. Eroii par făcuţi pentru a fi supuşi testelor de tot felul.
Heracle are o statură uriaşă, o forţă olimpiană, care intimidează până şi zeii, este de departe cel mai iubit dintre eroii greci. În cinstea lui se desfăşurau întreceri sportive care dominau asupra oricărei activităţi umane, chiar şi războaiele între oraşele greceşti încetau cât durau jocurile. Pe când era doar un prunc reuşeşte să nimicească doi şerpi trimişi de Hera să-l ucidă. Totuşi acest erou care a făcut atât de mult bine semenilor săi, cel care a răpus monştri şi i-a scăpat pe oameni de aceştia, nu poate să-şi stăpânească vedeniile care îi asediază mintea. Cuprins de o nebunie temporară îşi ucide soţia, copiii şi-ntr-un alt episod dramatic, un bun prieten. În acest fel răzbunarea Herei îşi atinge ţinta.
Orfeu cu lira lui înduplecă şi pietrele să i se supună, frânge până şi voinţa netulburată a lui Hades, stăpânitor peste ţinutul morţii şi totuşi se pripeşte. Priveşte înapoi, exact când reuşise ceva ce nimeni nu făcuse, poate doar Heracle. Să întoarcă pe cineva plecat pe tărâmul morţii, pe iubita sa, Euridice. Eşuează lamentabil, iar viaţa sa se va transforma într-un infern.
Ahile, eroul aheilor în războiul troian, este fiul nereidei Tetis, şi al unui alt erou, Peleu. El a fost pregătit de mama sa încă de la naştere să fie rezistent la orice atac din exterior, pentru că aceasta îi cunoştea destinul. Îi unsese trupul cu ambrozie, să capete nemurire, l-a trecut prin flăcări, să-l călească şi l-a scufundat în Stix, râul înfiorător care străbătea Infernul. Doar că în toate aceste etape de imunizare l-a ţinut de călcâiul stâng care a a devenit punctul lui slab, vulnerabil care îi va aduce moartea, consacrând expresia: „călcâiul lui Ahile”.
De fapt destinul este pentru greci implacabil, iar voinţa zeilor de multe ori nedreaptă. Şi totuşi eroii le contestă (Belerofon, cu suliţa în mână, doreşte să urce în Olimp până la însuşi Zeus). Iar atunci când nu o fac, preferând să evite destinul, lucrurile se înrăutăţesc atât pentru ei cât şi pentru cei din jur. Edip fusese abandonat de părinţii săi şi face tot posibilul mai târziu să nu-şi întâlnească tatăl pe care prezicerile arătau că-l va ucide. Totuşi o va face, crezând că a ucis doar un străin cu care avusese o altercaţie.
Eroii, în versiunea lui Alexandru Mitru
Poveştile eroilor din mitologia anticilor greci vă stau la dispoziţie în cartea lui Alexandru Mitru, „Legendele Olimpului”. Aceasta nu este un tratat de mitologie ştiinţifică ci are harul de a captiva printr-o serie de poveşti scrise cu mult talent, pline de dramatism şi de pilde care te urmăresc mult după ce aşezi cartea din nou în bibliotecă.
Nu voi reveni asupra motivelor pe care cei mai tineri cititori le-ar putea avea să citească „Legendele Olimpului”. Am făcut-o atunci când am publicat o recenzie la prima parte, „Zeii”. Aş putea insista într-un fel bizar, dar necesar, cu o precizare. Lectura „Eroilor” nu este tocmai uşoară şi nici nu inspiră bună dispoziţie. Nici vieţile eroilor nu au fost uşoare. Ei par mereu într-o căutare frenetică de probleme care mai de care mai încâlcite şi nesuferite. Doar Ulise mai recurge la câte un truc ca să se bage apoi, într-un fel copilăresc şi de neînţeles, în bucluc. Violenţa, dramatismul, tensiunile şi capriciile zeilor alcătuiesc parcă un convoi militar alături de care eroii păşesc brav pe câmpul de luptă. Şi încă o veste oarecum proastă: finalul nu este ca-n poveşti: „şi au trăit fericiţi…”. Este valabil poate doar pentru Perseu, care a trăit aşa cu soaţa sa, Andromeda, până când au ajuns constelaţii sau poate pentru vicleanul, dar familistul Ulise. Mai toţi eroii însă au parte de o moarte violentă, sunt agresaţi şi agresează. Ei par nepăsători în faţa morţii fiind mai degrabă interesaţi de felul cum trăiesc: demn şi curajos. Şi în acest chip devin biruitori, nemuritori. Vechii greci îi cinsteau cu jertfe, la fel ca pe zei, le închinau serbări, le-au construit temple.
Dar, dar… dacă totuşi cei mai tineri dintre voi, cititorii, vă veţi încumeta să treceţi pragul acestei cărţi… veţi găsi personaje mitice care sunt azi toponime: Europa, Atlas sau constelaţii: Pegas, Perseu, Andromeda, Orion, Sirius, Gemenii (Castor şi Polux), Leul (din Nemeea). Veţi afla legenda unor locuri, arii geografice: Tomis, strâmtorile Gibraltar, Bosfor şi Dardanele, marea Egee, veţi stabili originea unor cuvinte, cum ar fi, sinistru, mania, centaur, igienă, panaceu, a unor sintagme, „patul lui Procust”, „mărul discordiei”. Veţi afla de ce corbul este o pasăre neagră şi de ce meduzele în ciuda formei lor interesante, nu sunt tocmai nişte animale marine inofensive. Anticii greci aveau şi ştiau o poveste pentru fiecare. Unele cuvinte sau comportamente fantastice ale unor animale sunt de fapt figuri de stil pentru vechii greci: berbecele cu lâna de aur, un animal fantastic care poate zbura fără aripi, nu este altceva decât un nor alb şi pufos în bătaia soarelui, poleit în aur de razele aurii ale acestuia, pe care grecii de altădată, cu simţ poetic, îl observau pe cer în zorii zilei. Aşadar vestea bună este că o lume întreagă, foarte diferită de a noastră, a făcut cumva şi a călătorit prin veacuri până la noi. De fapt a rămas aici şi acum, extinzându-se tot timpul.
„Eroii”, în versiunea lui Alexandru Mitru, constituie şi o bază foarte accesibilă de documentare pentru diferite domenii de interes prin notele sale explicative. Reprezintă un punct de plecare foarte motivaţional pentru alte lecturi şi studii. Astfel aflăm cum legenda unui loc, evoluţia sa în plan mitic, ascunde fapte istorice, nu mai puţin răsunătoare, deşi lipsite de motivaţiile specifice unei legende. Asedierea şi cucerirea Troiei s-au petrecut aievea, dar în realitate, la mijloc, au fost raţiuni strict economice; căpeteniile statelor ahee nu s-au asociat pentru a repara imaginea unui rege ofensat de un aventurier ce-i sedusese şi răpise soţia, pe frumoasa Elena. Intenţia acestora a fost să intre în posesia unor bogăţii însemnate pe care le deţineau aşezările troiene. Cartea îi antrenează şi pe cei care doresc să citească Iliada şi Odiseea, operele legendarului poet Homer.
Acestea fiind zise, şi chiar prea mult zise, vă doresc lectură plăcută. Pentru toţi cei care intenţionează să-şi cultive pasiunea pentru literatură, în „Legendele Olimpului” de Alexandru Mitru veţi găsi o cale accesibilă, care vă scoate uşor în autostrada literaturii mari. Aşa cum arătam în recenzia la prima parte, „Zeii”‚ scriitorii, artiştii în general, au aruncat măcar o privire, în toată activitatea lor, către mitologia greacă, şi au găsit iar şi iar, surse de inspiraţie pentru geniul lor creator. Mai pot preciza că am asociat, pentru a înţelege anumite lucruri care simţeam că-mi scapă, lectura „Legedelor” cu informaţii despre zei şi eroi în „Istoria credinţelor şi ideilor religioase” (vol. 1 – „de la epoca de piatră la misterele din Eleusis”) de Mircea Eliade.
