Titlul: Opere, vol. I-III (Versuri)
Autor: Nichita Stănescu
Editura: Fundația Națională pentru Știință și Artă
An apariție: 2018
Număr de pagini: 4540
Sigur aţi auzit de ea şi despre ea. Unii dintre voi poate chiar v-aţi lovit de ea. Leoaică tânără, iubirea nu este doar o metaforă originală. Dacă aş fi lipsită de maniere, dar complet sinceră, aş spune că ar fi fost prea frumos să rămână o metaforă. Pentru că Leoaică tânără, iubirea este o poezie binecunoscută, poate printre cele mai studiate ale poetului Nichita Stănescu.
Cum unul din exerciţiile acestui blog este de a scrie altfel, chiar şi despre subiecte de discuţie inevitabil recurente, o să încerc aici să nu mai amintesc de şcoală, deşi poate vor fi câţiva elevi care să găsească ceva util şi în această prezentare.
Şi ca o anecdotă pentru elevi. Am şi ceva amintiri din anii de liceu legate tocmai de această poezie. Mai precis eşecul de a vâna o notă bună, pentru că mi-a fost teamă să răspund liber la o întrebare a profesorului. Se mai întâmplă. Deci pentru cei care sunt încă dispuşi să citească poezia şi să o interpreteze singuri, să parcurgă această etapă necesară cititorului, înainte de însuşirea comentariilor specialiştilor, utile elevilor şi celor dornici să aprofundeze, să încercăm să facem măcar un schimb de impresii şi un exerciţiu de lectură.
Nu poţi reduce opera unui poet la un singur cuvânt, dar poţi găsi o dominantă. La Tudor Arghezi, de pildă, o preocupare predilectă pentru revizuirea statutului poetului, la Nichita Stănescu pentru reconsiderarea cuvântului, ca purtător de poezie. Inovaţia la nivelul lexicului este emblematică pentru versurile stănesciene. Cum altfel ar fi putut să-şi creeze un stil propriu în plin secol XX, venind după atâtea nume sonore din literatură? Cum ar mai fi putut spune ceva pentru sine, pentru generaţia sa, decât scriind altfel pe teme clasice ale poeziei, precum iubirea, dar păstrând nealterată esenţa, astfel încă să transmită un mesaj şi pentru generaţiile viitoare.
Poezia Leoaică tânără, iubirea este cuprinsă în al doilea volum al poetului, O viziune a sentimentelor (1964). Acesta aparţine primei etape de creaţie, o etapă a idealurilor romantice, a sondărilor în lumea interioară a eului liric. Chiar dacă acest volum şi poeziile sale aparţin perioadei de început, în această lirică a sentimentelor remarcăm originalitatea metaforelor, a construcţiei şi a viziunii care anunţă inconfundabilul, spiritualizatul volum Necuvintele.
Versurile sunt inegale ca măsură, iar cele trei strofe nu au acelaşi număr de versuri. Ignorarea formelor fixe, prin formularea ideilor în vers alb, lasă poetului neabătută atenţia şi permite libertate în exprimarea sentimentelor la persoana întâi.
Poezia a fost încadrată în categoria artei poetice neomoderniste. Cu alte cuvinte luăm seama atât de viziunea poetului asupra lumii şi a vieţii, în cazul nostru a iubirii, ci şi de limbajul literar propriu autorului.
Iubirea – sentimentul erotic – este poate printre cele mai puternice, imprevizibile dintre sentimentele umane, este pasiune. Este perceput de multe ori şi ca o primejdie, pentru că ne inspiră vulnerabilitatea raţiunii, un dezechilibru emoţional, un prea plin, un „nu ştiu ce”, inexplicabil, care dictează asupra simţurilor, asupra sufletului, desfăcând legături, ignorând convenţii, ştergând etichete, reinventând, şocând. De multe ori cei care se îndrăgostesc sunt consideraţi iresponsabili, impulsivi, se grăbesc, nu cugetă, par să nu aibă timp. Se comportă ca şi cum ar fi contaminaţi, acaparaţi, dirijaţi de o vedenie.
Altfel spus, acest sentiment nu se vede, dar se manifestă şi după cum vom citi în poezia lui Nichita Stănescu, modifică.
Poetul nu contestă, nu defineşte şi nu redefineşte sentimentul sau mai bine zis face mai mult de atât. Spune altfel, în cuvinte substanţiale, adică atât de invadate de substanţa poetică a acestui sentiment încât paradoxal ceea ce nu putem vedea, de acum ne apare măsurabil, apreciabil, comparabil. Poetul nu ne transmite idei despre dragoste, nici trăiri, ci ne face să simţim chiar ideea de iubire, să o experimentăm, să o trăim, să o percepem ca pe orice obiect din jurul nostru pentru ca apoi să o repoziţionăm acolo unde îi este locul, între cele sublime.
A ales leoaica, un animal sălbatic, splendid, simbol al puterii şi vitalităţii. O forţă a naturii. Ea este şi un împătimit vânător. Se spune că instinctul de vânătoare al felinelor este mai puternic chiar decât instinctul lor de autoconservare. Şi dacă ne gândim bine, ele trăiesc din ce vânează, îşi câştigă existenţa din vânătoare. Nu pot supravieţui dacă nu o fac.
Cu acest animal inteligent, dar feroce şi-a comparat Nichita Stănescu iubirea. O leoaică tânără, îi dă târcoale de ceva vreme poetului. Îl pândeşte, iar el ştie asta, şi încearcă să-l surprindă nepregătit pentru a-l „câştiga”, pentru a trăi din el şi în el încă o vreme/şi-ncă-o vreme… După ce sufletul poetului îşi va epuiza capacitatea de a hrăni dragostea, aceasta se va îndrepta către o nouă „victimă”.
Prima strofă se încheie cu ipostaza victorioasă a acestui sentiment. Elementul surpriză se petrece. Leoaica câştigă. Colţii albi ai acesteia pătrund adânc în fiinţa poetului, îl desfigurează, îl marchează, îl metamorfozează.
Ceea ce este interesant în strofa a doua este felul în care sunt exprimate aspecte cunoscute ale iubirii. Expresii deja uzate precum „mi-a dat lumea peste cap”, „simt cum îmi fuge pământul de sub picioare”, „simt că mă topesc”, utilizate deseori de îndrăgostiţi când vorbesc despre senzaţiile pe care le au în prezenţa persoanei iubite, sunt amintite parcă, dar exprimate cu totul original, deschizând calea către o multitudine de semnificaţii, care încearcă o definiţie lirică a ideii de iubire: Şi deodată-n jurul meu, natura/se făcu un cerc, de-a-dura,/când mai larg, când mai aproape,/ca o strângere de ape.
Iar versurile următoare trimit la senzaţia de plutire, de înălţare, prin metafore, de-a dreptul surprizătoare: ochii, cei doi receptori vizuali, devin tot una cu un curcubeu tăiat în două, iar acuitatea vizuală – privirea – poate ajunge tocmai sus în văzduh, până unde străbate şi auzul.
Şi privirea-n sus ţâşni,/curcubeu tăiat în două,/şi auzul o-ntâlni/tocmai lângă ciocârlii.
Această amplitudine a simţurilor este dobândită imediat după atacul unui animal cu un auz incredibil de fin şi cu văzul capabil de alte performanţe (vederea nocturnă) şi ne conduce, în a treia strofă, la o transformare totală. Ca şi cum ar fi de-acum parte dintr-o planetă a iubirii, înflăcăratul, explozivul îndrăgostit este gata să pregătească terenul de vânătoare al leoaicei pentru alte ambuscade: Mi-am dus mâna la sprânceană,/la tâmplă şi la bărbie,/dar mâna nu le mai ştie./Şi alunecă-n neştire/pe-un deşert în strălucire,/peste care trece-alene/o leoaică arămie/cu mişcările viclene,/încă-o vreme,/şi-ncă-o vreme…
Către cine se va îndrepta următorul atac al leoaicei neobosite, poate fi oricare dintre noi, dragostea fiind un sentiment etern, oricând gata să ne surprindă, să ne transforme.
O parte din cele prezentate mai sus sunt doar încercări proprii de interpretare, pentru a vă da exemplul personal, acela de cititor. Am recitit poezia după mult timp şi este ceea ce cred că am aflat acum. Apoi am deschis şi materiale realizate de specialişti. Pentru că simţi nevoia să aprofundezi sensul întotdeuna neobişnuit la Nichita Stănescu al cuvintelor. Am citit că cercul poate simboliza perfecţiunea, lărgirea şi îngustarea lui, o continuă redimensionare, o mişcare de proporţii cosmice care pare să recreeze o lume pentru împlinirea şi bucuria sufletului, ridicat către sublim, tocmai lângă ciocârlii (ciocârlia este o pasăre mică care zboară vertical la mare înălţime şi care prin cântecele ei aduce desfătare şi bucurie sufletului.) Toate aceste simboluri vin să descrie sentimentul de iubire.
Citiţi şi recitiţi poezia. Vă veţi regăsi, mai ales cei foarte tineri, pentru că sentimentul iubirii, veşnic tânăr, este resimţit cu mare intensitate la vârsta adolescenţei. Apoi căutaţi, documentaţi-vă, dar nu pierdeţi totuşi din vedere farmecul poeziei pe care îl veţi simţi doar citind-o. Semnificaţiile rămân deschise precum un cerc, de-a-dura,/când mai larg, când mai aproape, pentru fiecare experienţă de cititor. Pentru că amintim la final, una din convingerile lui Nichita Stănescu a fost: Eu nu prea cred că există poeţi, cred că există poezie.
Leoaică tânără, iubirea
Leoaica tânără, iubirea
mi-ai sărit în faţă.
Mă pândise-n încordare
mai demult.
Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,
m-a muşcat leoaica, azi, de faţă.
Şi deodata-n jurul meu, natura
se făcu un cerc, de-a-dura,
când mai larg, când mai aproape,
ca o strângere de ape.
Şi privirea-n sus ţâşni,
curcubeu tăiat în două,
şi auzul o-ntâlni
tocmai lângă ciocârlii.
Mi-am dus mâna la sprânceană,
la tâmplă şi la bărbie,
dar mâna nu le mai ştie.
Şi alunecă-n neştire
pe-un deşert în strălucire,
peste care trece-alene
o leoaică arămie
cu mişcările viclene,
încă-o vreme,
şi-ncă-o vreme…
