Titlul: Luceafărul de ziuă şi luceafărul de noapte
Autor: Petre Ispirescu
Editura: Paralela 45
An apariţie: 2011
Număr de pagini: 40
Basmul „Luceafărul de ziuă şi luceafărul de noapte” apărut sub semnătura marelui Petre Ispirescu, prezintă soarta nemiloasă a unui împărat şi a soţiei sale; aceştia nu puteau aduce pe lume un prunc, deşi fuseseră pe la vraci, vrăjitoare, babe sau cititori în stele. Apelând la toate acestea fără un rezultat favorabil, ultima cale care le mai rămăsese era cea divină, aşa că protagoniştii basmului de faţă s-au rugat şi au ţinut post. Într-o seară, Dumnezeu i-a apărut împărătesei sfătuind-o: împăratul să meargă a doua zi la pescuit pe gârlă, iar peştele ce-l va prinde să fie gătit de mâna femeii şi apoi mâncat de cei doi soţi.
A doua zi, femeia îşi trezeşte soţul, îi povesteşte visul, iar acesta într-o suflare se echipează şi pleacă spre baltă. Nu mult după ce a aruncat undiţa în baltă, un peşte i-a şi tras. Împăratul a prins un peşte mare din aur.
Împărăteasa l-a gătit, soţii au luat masa împreună şi îndată femeia s-a simţit însărcinată.
Roaba care a făcut curat după ce familia regală a servit masa, a găsit un os de peşte şi prin gând i-a trecut să-l sugă doar ca să simtă gustul mâncării gătite de împărăteasă. După ce supse osul şi aceasta s-a simţit însărcinată.
După nouă luni, sorocul naşterii a sosit pentru cele două femei: împărăteasa a născut ziua, în timp ce roaba a născut noaptea. Cei doi copii semănau ca două picături de apă.
Fiului de împărat i s-a dat numele de Busuioc, iar fiului de rob, Siminoc.
Băieţii erau voinici, isteţi şi frumoşi foc, învăţau într-o zi cât învăţau alţi copii într-un an.
Într-o zi, flăcăii s-au hotărât să meargă la vânătoare; dorind să-şi cunoască fiul, împărăteasa l-a chemat la dânsa, şi fără să ştie acesta, îi înnoadă lui Busuioc două şuviţe de păr.
Ajunşi în pădure, băieţii s-au bucurat de frumuseţea naturii, sorbind cu privirea tot ce mişca în jurul lor.
După o zi plină, pe fiul împăratului l-a apucat o moliciune aşa că s-a aşezat cu capul în poala celuilalt băiat. După ce îi căută ce-i căută în cap, Siminoc a descoperit şuviţele de păr înnodate de împărăteasă. Tare s-a mai supărat fiul împărătesei când a aflat de existenţa acelor şuviţe şi chiar a hotărât să plece în lumea mare nu înainte de a-i da fratelui său o batistă, zicând: Când vei vedea pe dânsa trei picături de sânge, să ştii că sunt mort.
Siminoc, după ce şi-a luat ziua bună de la fratele său şi s-au îmbrăţişat, a ajuns acasă şi a povestit părinţilor cele întâmplate.
După ceva timp, Siminoc a scos batista de la fratele său şi a privit-o descoperind trei picături de sânge. Acesta era semnul că celălalt flăcău murise aşa că Siminoc a luat hotărârea de a pleca în căutarea sa.
De-a lungul călătoriei, drumeţul a aflat că fratele său s-a căsătorit cu o fată de împărat. Ajungând pe acele meleaguri şi dând cu ochii de soţia fratelui său, tânăra nu a crezut povestea lui Siminoc, considerând că cel din faţa sa este chiar bărbatul său. Ca să-i demonstreze că ceea ce spune este adevărat, flăcăul a apelat la sabie: Dumnezeu să-şi arate dreptatea. Pe cine nu va fi drept din amândoi, să-l cresteze sabia care stă în cui. Imediat, sabia a sărit şi a crestat degetul fetei.
În ziua următoare acesta a aflat că Busuioc s-a dus la vânătoare şi nu s-a mai întors. Pornind pe urmele fratelui dispărut, acesta a ajuns în pădure unde s-a întâlnit cu Muma-pădurii.
Înainte de a pune ogarii pe femeie, Siminoc i-a dat acesteia timp suficient pentru a-i da afară dintr-însa pe Busuioc, pe cal şi pe ogarii flăcăului.
Reîntâlnindu-se, cei doi şi-au povestit toate cele întâmplate de la despărţirea lor; în sufletul lui Busuioc a încolţit îndoiala că celălalt s-a îndrăgostit de soţia sa. Legându-se la ochi, cei doi au încălecat pe cai, însă Siminoc a căzut într-o fântână, înecându-se.
Ajungând acasă, Busuioc şi-a ispitit nevasta, aflând de la aceasta aceeaşi poveste ca şi de la fratele său. Pentru mai multă convingere, acesta a cerut sabiei să-l taie pe cel vinovat. Sabia a sărit şi l-a crestat pe dânsul la degetul mare.
Cu inima plină de durere şi suferinţă, legat la ochi şi călare pe cal, Busuioc a căzut în aceeaşi fântână în care s-a prăpădit şi fratele său şi de atunci a răsărit luceafărul de ziuă, fiul împăratului, Busuioc, şi luceafărul de noapte, fiul roabei, Siminoc.
Asocierea dintre noapte şi zi, în cazul de faţă, luceafărul de zi şi luceafărul de noapte, mă duce cu gândul la alb şi negru, adică bine şi rău. Această suspiciune a mea se dovedeşte şi este susţinută şi de comportamentul celor doi flăcăi: în timp ce Siminoc este bun, iubitor şi doreşte cu orice preţ să-şi salveze fratele, Busuioc se îndoieşte de cuvântul acestuia şi chiar îl bănuieşte că s-ar fi îndrăgostit de nevasta sa. Finalul basmului este unul dur pentru ambii băieţi, căci pier într-o fântână. Această dublă moarte poate fi privită ca pe o pedeapsă divină. Decesul lui Siminoc îi va încărca sufletul fratelui său, dorindu-şi să piară şi el asemenea celuilalt.
Petre Ispirescu prezintă o lume de poveste, în care orice este posibil însă mai presus de toate, adevărul este biruitor şi învingător; în faţa adevărului, a binelui numai cei curaţi cu sufletul şi mintea pot sta. Pe curând!
