Titlul: Lupta mea. Cartea a patra: Dansând în întuneric
Autor: Karl Ove Knausgård
Editura: Litera
An apariție: 2017
Număr de pagini: 558
Căci ce este o operă de artă dacă nu privirea altui om? Nu deasupra noastră, nici dedesubt, ci exact la aceeași înălțime cu propria noastră privire. Arta nu se poate recepta colectiv, nici orice altceva, arta e ceva cu care rămâi singur. Îi întâlnești privirea singur. (din Lupta mea. Cartea a doua: Un bărbat îndrăgostit – Karl Ove Knausgård).
Un personaj oarecare?
În cartea a patra, Dansând în întuneric, arareori îl mai întâlnim pe Knausgård, așa cum îl știam din primele volume ale seriei Lupta mea: un scriitor angoasat, într-o criză de identitate și idei, reflexiv, meditativ. Se pare că pe măsură ce volumele se succed, cursele prezent-trecut, trecut-prezent se anulează, iar autorul se desprinde de prezent, retrăind trecutul simultan cu prezentul, ca și cum bărbatul de 40 de ani ar fi acum tânărul Karl Ove de altădată. Îi simțim foarte puțin prezența ca scriitor (o fină ironie, un reflex meditativ sau melancolic), iar dacă nu am ști că tânărul de optsprezece ani, protagonistul acestei cărți, este chiar scriitorul, am putea crede că este vorba de altă persoană, de un personaj oarecare. Asemeni cărții a treia, Insula copilăriei, și cartea a patra, Dansând în întuneric lasă cititorului impresia autonomiei, ca și cum eul literar al scriitorului urmărește de fapt evoluția mai multor personaje cu același nume, dar cu preocupări și trăiri diferite. Ca cititor devii curios și dornic să afli cum se va întoarce din călătorie și cum o va termina, în cel de-al șaselea volum, scriitorul. Își va găsi calea spre propria sa identitate, se va reuni în armonie cu ceilalți Knausgård?
Emanciparea
De la o vârstă la alta, Karl Ove pare altă persoană, un alt „eu” care se impune prin caracteristicile sale, prin voința sa. Nota dominantă în acest volum este emanciparea tânărului de optsprezece ani. Trecerea la viața de adult are în mintea sa numai beneficii, iar setea de libertate este nemăsurată. Pentru un cititor adult, personajul pare mai degrabă neterminat, stângaci, neexperimentat, pe alocuri penibil cu talentul său excepțional de a face pe grozavul, de a se afișa sigur pe sine când în realitate se simte mereu pus sub lupă și pleznit în amorul propriu. Sentimentul autenticității însă e cel care te cucerește ca cititor de orice vârstă. Gândurile tânărului sunt într-adevăr lipsite de simțul realității și al măsurii, dar sunt cât se poate de reale, iar intensitatea amețitoare a trăirilor și senzațiilor este atât de puternică, încât reverberează și atinge coarda sensibilă a cititorului și îi câștigă bunăvoința. Raportarea la ceilalți este de asemenea parte dintr-un film exclusiv al simțurilor în exaltare, cât se poate de pământești și de carnale. Tânărul Karl Ove este rareori atins de freamătul sufletesc al celor din familie, al celor dragi sau al celor care pur și simplu îl interesează într-un fel sau altul, dar nu analizează prea mult nici expresia ivită o clipă pe un chip, nici sensul de dincolo de cuvânt. Lumea cu tiparele ei obișnuite, ciclice, monotone dobândește o mobilitate a manifestărilor ieșită din comun, iar noi, cititorii, suntem parte din ea, gândurile sunt totuna cu senzațiile și viceversa.
Având convingeri puternice despre el, ceilalți și lumea în care trăiește, transmite și cititorului senzația că se află în timp real în anii ‘80, între două regiuni ale Norvegiei, cea din nord și cea din sud, că este efectiv în pielea personajului Karl Ove, în desfășurarea vertiginoasă a schimbările din viața lui.
Aspirații
Dacă volumul III din serie, Insula copilăriei, și volumul I, Moartea unui tată, consemnează primele impulsuri literare, în volumul IV, Dansând în întuneric, se creionează și este declarată opțiunea pentru scris, apar primele încercări literare. Iese la iveală voința de neclintit de mai târziu de a scrie, de a ieși din tipare. Tânărul adult și-a păstrat obiceiul dobândit în copilărie de a citi cu patimă, așa că dorința de a scrie vine pe măsură ce se simte atras de personajele din cărțile autorilor preferați precum: Lars Saabye Christensen, Ingvar Ambjørnsen, M. Agheev, J.D. Salinger, Charles Bukowski și alții. Protagoniștii acelor cărți erau în viziunea lui: „bărbați tineri care nu-și găseau locul în societate, care aveau așteptări mai mari de la viață decât rutina zilnică, care își doreau mai mult decât o familie.”
„Alcool și speranțe de futai”
Tendința are și un aspect foarte amuzant, întemeiată fiind pe un subcapitol al vieții sale de tânăr adult intitulat promițător: „Alcool și speranțe de futai.”
În privința alcoolului îi face concurență tatălui său, pe care îl regăsim de asemenea schimbat, alunecând încet dar sigur către o anarhie sufletească.
Chiar dacă este inspirat de ambiție și gânduri bune pentru proiecte mărețe, Karl Ove este asemeni oricărui tânăr: plin de contradicții și cu o dorință năvalnică de a trăi senzații puternice.
În ciuda reputației pe care se străduiește să o impună cunoscuților, de a fi un crai, un cuceritor inaccesibil, Karl Ove este stângaci și neexperimentat: scapă mereu printre degete ocazia perfectă de a face sex cu fetele care îi plac și îl plac. Va rămâne până spre finalul volumului un tânăr virgin exasperat de dorință.
Dansând în întuneric, scăldat în lumină
În ciuda raftului întunecat în care decide scriitorul să așeze cartea a patra – Dansând în întuneric – ea conține multe anecdote și oferă motive de amuzament, dar și clipe de jubilare și exuberanță literară.
Totuși, nu acesta era aspectul cel mai important. Cel mai important lucru era muzica în sine. Atunci când ascultam Remain in Light, ceea ce făceam în mod regulat, fără să mă satur, din clasa a opta, și atunci când începea a treia piesă, „The Great Curve”, cu o orchestrație complicată, în care percuțiile, basul și chitara se dezlănțuie într-o explozie de energie, iar apoi li se alătură năvalnic instrumentele de suflat și corul, îmi lua foc fiecare părticică din trup, eu, puștiul de optsprezece ani complet lipsit de simțul ritmului, mă mișcam ca un șarpe, în față și în spate, și după ce dădeam volumul la maximum mă ridicam în picioare și, da, începeam să dansez, dacă eram singur. Spre final, după toate acestea, sosește, asemenea unui avion de vânătoare ce se repede în picaj asupra unui mic sat care dansează, soloul răsunător de chitară al lui Adrian Belew, și ah, Doamne, dansez până când fericirea îmi urcă până în vârful degetelor și nu-mi doresc altceva decât ca momentul acesta să se prelungească la infinit, ca avionul să nu aterizeze niciodată, ca soarele să nu apună niciodată și ca viața să fie fără de sfârșit.
Înstrăinarea
După anii de liceu, Karl Ove își ia rămas bun de la prieteni cu inima ușoară. Nu încăpeau în ea decât dorințe. Regrete… nicidecum; avea să urmeze o călătorie în care nu era niciun gând de retur. Părăsește orășelul Kristiansand în care făcuse liceul, care până mai ieri era parte din viața sa. Rămâneau în această localitate norvegiană bunicii paterni, prieteni, cunoștințe. Familia sa, așa cum o cunoscusem în volumul III – Insula copilăriei – nu mai este aceeași: tatăl lui se recăsătorise și plecase în nordul Norvegiei, mama vânduse casa lor din Tveit și se mutase la Førde, iar Yngve se stabilise la Bergen.
Karl Ove are optsprezece ani, dar spre deosebire de mulți dintre colegii săi, nu s-a înscris la nicio facultate și nici nu voia să meargă în armată. Îl interesează doar să scrie și să aibă o sursă de venit așa că pornește la drum să lucreze ca profesor suplinitor la o școală din nordul Norvegiei, într-un sat de pescari, Håfjord, cu doar două sute cincizeci de locuitori.
Slujba de profesor suplinitor
Tatăl său îi prezintă primul principalele avantajele ale slujbei de suplinitor la școlile din nord. Statul norvegian acorda reduceri de impozit și cursuri de pedagogie pentru a atrage forță de muncă și a o califica, urmărind să reducă deficitul de personal didactic din micile așezări nordice. Karl Ove vede numai avantaje:
- Aș fi locuit foarte departe de tot ce-mi era familiar și de toți cunoscuții și aș fi fost complet liber.
- Mi-aș fi câștigat existența în condiții excelente de muncă.
- Aș fi putut să scriu.
Ajuns profesor și diriginte observă în cele din urmă și dezavantajele acestui serviciu: era prea apropiat de vârsta unora dintre elevii săi – unii chiar cu probleme de comportament. Elevii nu prea erau interesați de școală având în vedere că perspectivele lor, dacă rămâneau în localitatea natală, se rezumau la un singur loc de muncă, la fabrica de pește. În plus acest dute-vino al suplinitorilor îngreuna și mai mult situația elevilor.
Karl Ove rămâne însă încrezător în șansele lui și le răspunde tuturor cunoscuților că nu se face profesor, ci că se va face scriitor, doar că lucrând ca profesor va strânge niște bani, după care va începe să călătorească prin Europa și să scrie.
Atmosfera anilor ’80
Tot volumul este impregnat de această tendință. Familia este împinsă pe un plan secundar. Planurile comune cu membrii familiei sunt puține, limitându-se la sărbători. Totuși o bună parte a cărții reconstituie evenimente și întâmplări petrecute cu doi-trei ani înainte când încă membrii familiei erau puternic prezenți în viața sa de fiecare zi, când universul era mic și avea doar câteva repere clare: orașul Kristiansand, liceul (Katedralskolen), colegii, fetele, prietenii, străzile Elvegaten, Dronningens Gate, biblioteca școlii, redacția ziarului Nye Sørlandet, unde scria cronici muzicale, posturile de radio la care a colaborat, muzica, lecturile, petrecerile, drumurile cu autobuzul către casă, casa și pădurea din Tveit, vizitele pe care le primea și vizitele pe care le făcea, sărbătorile la bunicii materni, la Sørbøvåg, cantonamentul cu echipa de fotbal, slujbele sezoniere. Și peste toate atmosfera anilor ’80, fără telefoane mobile, cu poștă, scrisori, cu Simple Minds sau R.E.M. în urechi, cu politică și emancipare, cu pantaloni negri și cămăși albe…
Dacă scrisul este un obiectiv absolut, tot acolo sunt și obsesiile concrete – alcoolul și impulsul sexual – abia știute de ceilalți. Alcoolul îl eliberează de inhibiții, îl energizează, îi împrumută un avatar vorbăreț și petrecăreț, iar dorința îl secătuiește de energie pentru că rămâne cu ea în așteptare multă vreme: Lisbeth, fata daneză, sau Sigrid, fata din Islanda, care vindea înghețată, Irene, fata din autobuz sunt doar câteva nume care îi aprind imaginația și îi atâță poftele. Erau și tinere mult prea speciale pentru el: Hanne sau Cecillie. Pline de farmec și entuziasm sunt și prieteniile cu Bassen sau Espen.
Strălucitor și tern
Mă opresc aici cu sintetizarea actelor și faptelor tânărului Karl Ove, în acest volum. Nici nu cred că merită prea mult atenția și nici nu le-ați reține dacă nu ar fi în legătură cu altceva. Pentru că în spatele lucrurilor și acțiunilor cotidiene sunt trăirile dureros și plăcut de intense. Nu culegem date, în acest volum ci senzații, emoții, stări. Simțim cu sufletul unui adolescent și tânăr adult, privim cu ochii lui ceva ce cu greu putem defini în cuvinte. Nicicând poate mersul vieții – clocotitor sau monoton – nu mi-a fost mai clar în lectura vreunei cărți, când după șiruri de rânduri monotone am atins cu privirea fragmente electrizante, mi-au vibrat în urechi, mi-au ridicat pulsul, m-au făcut din nou să visez sau să tranșez ca la optsprezece ani. Strălucitor și tern, incitant și monoton, sobru și necontrolat, în beznă și în lumină, dar viu, tot mai viu…
Ce însemnau toate astea? De ce trăiam așa? Așteptam ceva anume? În acest caz, cum de reușeam să fim atât de răbdători? Pentru că nu se întâmpla niciodată nimic! Nimic nu se întâmpla! Toate erau mereu la fel. Zi de zi! Vânt și ploaie, lapoviță sau ninsoare, soare sau furtună, făceam aceleași lucruri. Prindeam de veste că se întâmpla ceva, luam autobuzul, bicicleta sau mergeam pe jos, ori stăteam în cameră. Verile făceam baie. Asta era tot.
Ce altceva mai era?
Eram prieteni, nimic mai mult.
Și așteptarea era viața însăși.
Sinceritatea scriitorului și literatura
Cu un talent nemaiîntâlnit de a se distanța, prin mijloace literare, atât de mult de sine și de a rămâne totuși incredibil de aproape încât să-și permită luxul și să-și asume riscul de a merge atât de departe cu sinceritatea, Karl Ove Knausgård are acel dar cu totul neobișnuit de a face cititorul să creadă că se poate scrie cu ușurință despre orice, pentru că de fapt nimic din ceea ce este viu sau se manifestă în această lume nu este străin literaturii și nu este mai puțin meritoriu.
De multe ori ne întoarce la considerentele din cartea a doua, Un bărbat îndrăgostit. Să ne amintim observația prietenului său scriitor Geir, precum o imputare admirativă:
– Tehnică? Tehnică? Ție ți-e ușor să vorbești! Tu poți povesti cum ai fost la toaletă în douăzeci de pagini, ținându-ți cititorii cu sufletul la gură. Câtă lume crezi că poate face asta? Câți scriitori ar fi făcut-o dac-ar fi putut?
Și da, în volumul III și IV ni se confirmă cât de interesant devine să-i citești ce face la toaletă, când nevoile organismului dictează sau când stările de ebrietate se descătușează. Nici urmă de scârbă, nici de revoltă. Nu ne simțim ofensați ci uimiți și amuzați. Până la urmă sunt senzații și impresii care îi trec spontan prin trup și prin minte unui copil respectiv unui tânăr.
Iar în privința francheții, tânărul și adultul Karl Ove Knausgård, scriitorul aspirant și cel ajuns la maturitate, sunt în acord, consecvenți aceleiași idei despre ceea ce se poate scrie și despre cum trebuie să se scrie. Lucrurile ies la iveală într-o discuție cu mama sa în legătură cu poezia inaccesibilă a unchiului său, Kjartan, un poet amator:
– Da, dar filozofia pe care o studiază el are ca obiect viața. Toată lumea știe câte ceva despre asta.
– De ce nu o descrie așa cum e ea, fără ocolișuri?
– Unii așa fac. Dar sunt lucruri pe care nu le poți spune direct.
– Cum ar fi?
