Mai am un singur dor

Titlul: Poezii

Autor: Mihai Eminescu

Editura: Minerva

An apariție: 2019

Număr de pagini: 468

Elegia „Mai am un singur dor” de Mihai Eminescu a văzut pentru prima dată lumina tiparului, în ediţie princeps sub privirea critică a lui Titu Maiorescu, în decembrie 1883. Opera a cunoscut mai multe variante, peste 40. Este alcătuită din nouă strofe (catrene), cu măsura fixă de şase silabe, iar rima este variată (atât încrucişată cât şi îmbrăţişată).

Poezia descrie dorinţa eului liric de a-şi duce somnul de veci în mijlocul naturii, având tema comuniunii dintre fiinţa omenească şi natura înconjurătoare. Această veşnică iubire pentru codru, poate fi privită ca locul ideal pentru odihna trupului, lângă ape, sub cerul senin iar în loc de sicriu, un pat de ramuri ar fi ideal. Ca la orice ceremonie sacră, plânsul şi bocetul îşi au rolul lor, un rol important; în cazul de faţă, toamna cu al ei frunziş uscat preia misiunea de a plânge sufletul plecat spre ceruri. În acest context îndoliat, unul de „adio” pentru lumea celor vii, teiul nu poate lipsi, fiind pomul preferat şi întâlnit în mai multe opere eminesciene.

În opera de faţă se simt melancolia şi tristeţea, însă la o analiză mai amănunţită putem deduce că aceste versuri prezintă dragostea pentru ţară, pentru poporul român şi chiar pentru natură.

Dorinţa de a fi lăsat să moară, la lăsarea serii, coincide cu momentul din zi atunci când frumuseţea naturii este umbrită de întuneric, iar unele plante chiar îşi închid petalele, ascunzându-şi frumuseţea. Aşadar noaptea apare ca simbol pentru moarte. Acest ecou al morţii îşi mai face simţită prezenţa şi în strofa a patra prin prezenţa substantivului toamna care de asemenea simbolizează sfârşitul. Eul liric ţine cont de acest ciclu natural şi tinde să-şi primească moartea, seara, închizându-şi viaţa asemenea plantelor petalele.

Apropierea codrului de mormânt îi oferă răposatului liniştea de după viaţă şi somnul veşnic lin.

Întreaga natură atât din spaţiul terestru cât şi din cel cosmic apare în acest tablou trist, dar în acelaşi timp iubit, dorit de creator.

Mihai Eminescu, veşnicul îndrăgostit de natură, mă surprinde de fiecare dată în mod plăcut, determinându-mă să privesc natura prin alţi ochi, comparând-o chiar cu o mamă protectoare care vrea doar binele pruncului său. În mijlocul ei găsindu-se liniştea, pacea, ingredientele speciale pentru aducerile aminte.

Vă recomand cu mare plăcere versurile eminesciene, dar să nu uităm şi de proza acestuia. Da, aţi citit bine, Mihai Eminescu pe lângă harul de a construi strofe a mai fost şi prozator şi jurnalist (puţini ştiu, însă este bine de reţinut).

Lectură plăcută!

Mai am un singur dor:
În liniştea serii
Să mă lăsaţi să mor
La marginea mării;

Să-mi fie somnul lin
Şi codrul aproape,
Pe-ntinsele ape
Să am un cer senin.

Nu-mi trebuie flamuri,
Nu voi sicriu bogat,
Ci-mi împletiţi un pat
Din tinere ramuri.

Şi nime-n urma mea
Nu-mi plângă la creştet,
Doar toamna glas să dea
Frunzişului veşted.

Pe când cu zgomot cad
Izvoarele-ntruna,
Alunece luna
Prin vârfuri lungi de brad.

Pătrunză talanga
Al serii rece vânt,
Deasupră-mi teiul sfânt
Să-şi scuture creanga.

Cum n-oi mai fi pribeag
De-atunci înainte,
M-or troieni cu drag
Aduceri aminte.

Luceferi, ce răsar
Din umbră de cetini,
Fiindu-mi prieteni,
O să-mi zâmbească iar.

Va geme de patemi
Al mării aspru cânt…
Ci eu voi fi pământ
În singurătate-mi.