Titlul: Maitreyi
Autor: Mircea Eliade
Editura: Cartex
An apariţie: 2012
Număr pagini: 200
Este un week-end al dragostei, iar ca să vă reamintesc, dacă mai era nevoie, nu întâmplător m-am folosit de asocierea unor cuvinte din engleză şi română. Doar sărbătorim cu tot globul, sau aproape tot, Valentine’s Day şi aşteptăm Dragobetele nostru. Ambivalenţa aceasta festivă se potriveşte de minune şi cu o poveste de dragoste ce i-a avut protagonişti pe doi tineri din spaţii culturale şi continentale diferite. „Te iubesc” a fost gândit în engleză, a găsit ecou în bengaleză, iar cartea s-a scris în română, aşadar, ce teribil amestec internaţional. Dar nu despre o declaraţie de dragoste multilingvă vorbeşte romanul ci despre un limbaj universal al dragostei, fără frontiere.
În anul 1933, Mircea Eliade oferea literaturii române o apariţie editorială insolită. Chiar până astăzi, romanul „Maitreyi” are un răsunet exotic şi o substanţă de constrast pentru limite de tot felul, pentru cele oarecum intuite, dar mai ales pentru cele puţin bănuite. Rod al experienţei nemijlocite a unui tânăr autor român – pe atunci – din perioada studiilor sale în India (1928-1932), cartea pare a-i rezerva cititorului un privilegiu: acela de a experimenta manifestările în concret ale unei sintagme evidenţiate de filozoful Mircea Eliade: coincidentia oppositorum sau unirea/armonia contrariilor. Acest concept a călătorit prin timp sub diverse forme şi interpretări de la vechii gânditori greci până la cei moderni şi a găsit o exprimare originală la Mircea Eliade care i-a acordat un rol fundamental în studiul său asupra istoriei religiilor.
Ne vedem printre paginile cărţii, undeva între anii 1928-1930, puşi între două realităţi contradictorii, între două civilizaţii care coexistau. Una era cea orientală, printr-o ţară fascinantă, India, cu o istorie a culturii care coboară 4500 de trepte, reprezentând tot atâţia ani de experienţă culturală, iar alta occidentală, mai tânără, mai pragmatică, prin Imperiul Britanic de atunci, care transformase India în colonie, la sfârşitul secolului al XIX-lea. Însuşi acest contact aproape de neînchipuit, între vechi şi nou, rămâne totuşi o întâlnire interesantă, un episod important în istoria Indiei. Cum altfel ne-am putea referi astăzi la mişcarea de revoltă neviolentă condusă de Mohandas Karamchand Gandhi, părintele independenței Indiei, dacă nu ar fi fost acea paradoxală realitate istorică.
De altfel putem continua pe această temă cu alte exemple de ambivalenţă prezente în carte: frivolitate şi asceză, voluptate şi dragoste, fascinaţie şi repulsie, gelozie şi adoraţie, prejudecată şi emancipare, raţional şi iraţional, exuberanţă şi marasm. Senzaţia mea, recitind cartea lui Mircea Eliade, este că parcursul meu ca cititor stă mereu nehotărât între două moduri de comparare, de superioritate şi de inferioritate, se frânge între situaţii limită înadins întinse la maximum precum nervii protagoniştilor. Însă tot eu, ca cititor, sunt martor al unei iubiri, al unui miracol ca şi cum aş fi în centrul unor explozii nucleare şi le-aş supravieţui inexplicabil, explozii care da, aruncă în aer tot ceea ce ştiam sau credeam că ştiu, precum li se întâmplă chiar şi celor doi îndrăgostiţi. Aceste erupţii distrug, desigur, dar şi eliberează, descătuşează energii uriaşe. Dincolo de evenimentul în sine, ceva se va modifica, va evolua altfel, va vibra diferit, într-o altă comuniune de forţe, de simţăminte.
Experienţa iubirii, aşa cum a fost ea, este irepetabilă, ireversibilă. Din ea se va naşte apoi în minte o poveste, iar aceasta permite suficient spaţiu şi timp pentru reveniri şi interpretări. Nici măcar nu se poate stabili un moment de început. Nici măcar… chiar dacă a existat un jurnal, în care Allan, un britanic de 25, 26 de ani, adus de obligaţii de servici în India, nota întâmplările din zilelele petrecute în timpul şederii lui în acea ţară. Dar oare când a cunoscut-o pe adolescenta Maitreyi, fata de 16 ani a inginerului Narendra Sen şi oare când s-a îndrăgostit? Când a trecut pragul unei chemări de neînţeles către ceea ce avea să fie marea lui iubire? Allan încearcă să-şi pună în ordine însemnările, amintirile din acea perioadă, iar din toate aceste rămăşiţe faptice disparate să refacă imaginea întreagă a iubitei sale şi să-şi reamintească sentimentele pentru ea.
S-a întâmplat cândva ca atmosfera tumultoasă din Wellesley Street, de la Ribon Mansion, acolo unde împărţea camera cu un eurasian (anglo-indian), Harold Carr, să se schimbe cu una austeră. Allan a fost promovat de inginerul Narendra Sen, cu care lucra. Acesta era un intelectual indian cunoscut pentru ideile sale novatoare, pentru relaţiile deschise faţă de europeni şi permisivitatea faţă de femeile din familia sa. În India, în acea perioadă, femeile erau încă obligate să respecte strict tradiţia, îşi ascundeau chipul sub văluri (purdah), aveau în casă un spaţiu inaccesibil celorlalţi – gineceu–, nu le puteai zări mergând pe străzi, nu aveau vreun rol civil şi în general, în afara familiei, era evitat orice contact fizic cu ele, chiar şi o simplă strângere de mână. Erau desigur abateri individuale de la regulă, ca cea a lui Narendra Sen, un brahman veritabil, dar acestea nu erau împărtăşite şi susţinute public.
Inginerul îl delegă pe Allan să inspecteze terasamentul şi podurile pe linia Lumding-Sadyia. Acolo a fost implicat în munca de construcţii ferate în plină junglă. Era totuşi împăcat cu sine, că munca sa de pionerat în sălbăticie, în aerul umed, nesănătos al Assamului, departe de oameni, era apreciată de şeful său. Era ceva nou şi diferit faţă de petrecerile frivole, cu mult alcool şi femei drăguţe, frecventate în Calcutta, în cercurile de anglo-indieni.
Viaţa însă avea să i se schimbe cu totul după ce se îmbolnăveşte de malarie, iar inginerul îi propune să locuiască în casa lui, alături de familia sa. O revede pe Maitreyi, fata inginerului, pe care o mai întâlnise de câteva ori până atunci, fără ca aceasta să-i fi părut prea interesantă. Realizează că percepţia sa asupra tinerei se schimbă treptat şi odată cu ea şi cea asupra Indiei. Nu înţelege motivul, dar îşi descoperă preocupări de îndrăgostit: este gelos pe orice bărbat apreciat sau apropiat de fată: pe un celebru învăţat de şaptezeci de ani, Robi Thakkur sau Tagore, mentorul ei, pe un prieten indian al acesteia, Khokha, chiar şi pe un pom, pe care tânăra, ca orice fată dintr-o civilizaţie străveche, îl iubise în copilărie. Se gândeşte la căsătorie, doreşte să o ceară de soţie, dar Maitreyi îl roagă să nu dezvăluie secretul lor, pentru că oricât de modern ar părea inginerul, niciodată nu va încuviinţa căsătoria dintre fiica sa hindusă şi un alb creştin. Iubirea lor însă creşte, se împlineşte. Maitreyi iniţiază chiar o logodnă pe ascuns. Sunt în cele din urmă descoperiţi, iar Allan este alungat. Ia o vreme drumul pribegiei, pentru că nu-şi găseşte deloc locul şi nici alt ţel în viaţă: din Calcutta în Delhi, Simla, Naini-Tal şi în cele din urmă în Himalaya, rupt de lume.
În cele din urmă, îşi îngroapă în suflet trecutul, îşi regăseşte liniştea şi revine în civilizaţie. Se bazează pe promisiuni sigure pentru a pleca în Singapore. Acolo îl întâlneşte pe nepotul doamnei Sen şi primeşte veşti uluitoare despre Maitreyi, care par a-i aduce noi dovezi de iubire din partea acesteia în lupta cu familia ei, de a nu se lăsa căsătorită cu altcineva. Allan îşi încheie amintirile într-o notă interogativă, lăsându-ne cu aceeaşi senzaţie de nesiguranţă care domină cartea şi personajul masculin.
Între rigorile unei lumi străvechi şi libertăţile oferite de o lume nouă, logica lui Allan, împrumutată cititorului – eu, una m-am lăsat contaminată din plin – nu vede nicio posibilă întâlnire, cele două se exclud reciproc. Gândirea operează cu principii logice şi în acest plan confuziei nu îi este îngăduit să se instaleze. Judecăţile se bazează pe evidenţe, dar dacă ar fi fost aşa, între cei doi tineri, o comuniune ar fi fost imposibilă. Erau atâtea diferenţe între ei: de limbă, de religie, de educaţie, de tradiţii, de valori. Şi totuşi, cum extremele se atrag, simţămintele lor puternice îi îndreaptă către experienţa unei mari iubiri, echivalentă aspiraţiei spre absolut, fiind poate aceasta exprimarea sublimă a conceptului coincidentia oppositorum. În acest sens, chiar romanul însuşi poate fi interpretat ca o posibilă metaforă a acelui principiu. Cei doi sunt iniţiaţi într-o experienţă mistică. Diferenţele şi condiţionările sunt aici tentante, îi fascinează, îi instigă să treacă dincolo. Lăsându-le apoi uitării, acest cuplu interzis aspiră parcă spre a reface unitatea primordială a lumii prin iubire.
„- Mă leg pe tine, pământule, că eu voi fi a lui Allan, şi a nimănui altuia. Voi creşte din el ca iarba din tine. Şi cum aştepţi tu ploaia, aşa îi voi aştepta eu venirea, şi cum îţi sunt ţie razele, aşa va fi trupul lui mie. Mă leg în faţa ta că unirea noastră va rodi, căci mi-e drag cu voia mea, şi tot răul, dacă va fi, să nu cadă asupra lui, ci asupră-mi, căci eu l-am ales. Tu mă auzi, mamă pământ, tu nu mă minţi, maica mea. Dacă mă simţi aproape, cum te simt eu acum, şi cu mâna şi cu inelul, întăreşte-mă să-l iubesc totdeauna, bucurie necunoscută lui să-i aduc, viaţă de rod şi de joc să-i dau. Să fie viaţa noastră ca bucuria ierburilor ce cresc din tine. Să fie îmbrăţişarea noastră ca cea dintâi zi a monsoon-ului. Ploaie să fie sărutul nostru. Şi cum tu niciodată nu oboseşti, maica mea, tot astfel să nu obosească inima mea în dragostea pentru Allan, pe care cerul l-a născut departe, şi tu, maică, mi l-ai adus aproape.”
Nu o să insist prea mult pe acest comentariu. De altfel un detaliu care îmi vine acum în minte mă obligă să închei chiar şi recenzia. Este vorba de o altă ipostază contradictorie în destinul acestei cărţi. Fără de ea, în opinia mea, nu putem înţelege pe deplin romanul lui Mircea Eliade, pentru a-l integra întregului literaturii sale. „Maitreyi” este opera literară care l-a făcut celebru la 26 de ani, după întoarcerea din India. A fost premiată cu premiul „Techirghial–Florie”. În 1950 romanul este tradus în franceză sub titlul „La Nuit bengali”.
Anul 1974 vine însă cu o surpriză. Scriitoarea indiană Maitreyi Devi, cea care a inspirat personajul feminin al romanului autobiografic al lui Mircea Eliade, publica propriul său roman, „Dragostea nu moare”, în sanscrită „Na Hanyate”/„Nu moare”. Cartea a fost premiată de Academia de Litere din India. În 1976, a fost tradusă din bengali în engleză. Autoarea dorea să dea o replică scriitorului român care în viziunea sa a denaturat implicaţiile idilei, reluând firul poveştii şi dezminţind că între ei au existat şi raporturi de natură sexuală. Deci iată o altă situaţie conflictuală.
Însă cu toată intenţia autoarei impresia mea ca cititor a fost că nu am în faţă o versiune care validează unele aspecte şi le respinge pe altele, ci una care completează. Acolo unde străinul Allan nu a reuşit, la fel ca mine, să înţeleagă subtilităţiile sensibilităţii indiene, fiind blocat de barierele sale culturale, acestea ne sunt descifrate de Amrita, personajul feminin din cartea scriitoarei indiene. Mai aflăm şi că tânăra bengaleză era la fel de atrasă, de fascinată de lumea occidentală şi aspira la aceasta precum era Allan, personajul masculin din romanul lui Eliade, de lumea orientală. Ni se explică şi motivele, care în romanul „Maitreyi” ne sunt doar sugerate. De aici înţelegem că această fascinaţie a jucat rolul său în povestea de iubire.
Tot într-o zi de 14 februarie, anul trecut, am publicat pe blog recenzia la „Dragostea nu moare”. Simt că dacă insist mă repet şi, aşa cum bine sesiza Amrita în legătură cu una dintre dizertaţiile tatălui ei, un însemnat filozof şi profesor indian, mentorul lui Mircea Eliade (Mircea Euclid în carte), prin explicaţiile date de el la versurile lui Tagore, acesta strica ritmul. Şi eu aş putea să stric ritmul lecturii voastre, dacă nu aţi citit încă cele două romane-pereche „Maitreyi” şi „Dragostea nu moare”.
Experienţa nemijlocită cu textul nu poate fi înlocuită de niciun comentariu, nici întâlnirea cu frumuseţea exotică a unei poveşti de iubire fără pereche din literatura română. Sigur aceasta, vă va îmbogăţi sufleteşte. În recenzia la romanul „Dragostea nu moare” veţi găsi informaţii suplimentare despre cei doi scriitori, protagoniştii poveştii. Sunt acolo şi multe alte date care vă pot ajuta să înţelegeţi mai bine semnificaţiile şi contextul acelei poveşti.
Sunt multe scene înrudite în ambele cărţi, deşi ele nu se suprapun. Una singură însă, mistică, copleşitoare, coincide uimitor în trăirea şi semnificaţia ambilor îndrăgostiţi. Şi cred că nici cititorul nu o uită prea uşor. Vă las pe voi să o descoperiţi.
Închei cu un fragment din „Dragostea nu moare” relevant pentru încercările mele de interpretare. Posibil acea secvenţă să-l fi urmat mult timp pe autorul romanului „Maitreyi”, pe tânărul Mircea Eliade, istoricul religiilor de mai târziu.
„- Încercam să-mi reamintesc cuvintele unui cântec – şi i-am recitat versurile. Baba, te rog să-i explici lui Euclid înţelesul lor.
– Dar de ce, tu nu poţi s-o faci? a spus el, încercând să mă ambiţioneze.
Şi a mers mai departe cu versurile cântecului: «La gâtul său atârnau ghirlandele atinse de supărarea despărţirii, emanând nemuritorul parfum al unei legături secrete…».
– Pe de o parte, cântecul arată durerea despărţirii, iar pe de alta bucuria unei legături secrete, continuă el. Termenii sunt contradictorii – despărţirea şi unirea – totuşi numai aceste contradicţii pot dezvălui întregul, infinitul. Tata ne explică pasionat cum erau folosite contrariile în scrierile lui Thakur. Părea plin de poezia lui, toate reproşurile de adineaori dispăruseră. Dar aceasta a fost a doua oară, în acea zi, când tata strica ritmul. Ce nevoie era, mi-am zis, de o astfel de dizertaţie? În momentul în care Mircea m-a privit în ochi, mi-am dat seama despre «înfrăţirea» despărţirii şi a unirii şi despre infinitele dorinţe.
În momentul acela, am simtit parfumul nevăzut al ghirlandei de la gâtul său.”
