Titlul: Mary Poppins
Autor: P.L. Travers
Editura: Rao
An aparţie: 2016
Număr pagini: 224
Sigur aţi auzit de ea sau chiar aţi zărit-o, purtată de vântul dinspre răsărit, pe cea mai tare bonă: Mary Poppins. Personajul scriitoarei originară din Australia, P.L. Travers (1899-1996, nume de naştere – Helen Lyndon Goff), a fost creat în anul 1933, dând tiltul unei cărţi publicate în 1934. I-a purtat autoarei noroc, fiind un succes încă de la primul volum care avea să inaugureze o serie întreagă de cărţi pentru copii: „Mary Poppins”, „Mary Poppins se întoarce”, „Mary Poppins deschide uşa”, „Mary Poppins în Parc”, „Mary Poppins şi Casa de Alături”, „Mary Poppins pe Aleea Cireşilor”.
Întâmplări din primul şi al doilea volum se regăsesc în ecranizarea, mai precis muzicalul Walt Disney Pictures din anul 1964. Chiar dacă scriitoarea a fost de asemenea cunoscută şi ca actriţă şi a oferit consultanţă pentru producţia cinematografică, s-a exprimat vehement împotriva unor aspecte care, din punctul ei de vedere, nu-şi aveau locul în film, aducând deservicii personajului şi cărţii. Iată şi pentru voi o provocare, să căutaţi filmul, vizionându-l, şi să citiţi cartea sau invers. În cazul meu, îmi amintesc că am văzut cândva filmul. Sincer, mie mi-a plăcut mult în copilărie, dacă am rămas în minte, până astăzi, cu Mary Poppins. Este şi motivul care m-a condus către carte, acum la anii maturităţii. I-aş da dreptate scriitoarei într-o singură privinţă. Da, faimoasa bonă are o fire mult mai aspră, mai greu de descifrat, dar culmea şi mai plină de farmec, în carte decât în film. Şi iarăşi, culmea, la prima vedere, în carte nu avea farmec deloc, deşi era vanitoasă şi îi plăcea să aibă o înfăţişare plăcută.
Chiar cei doi copii mai mari din familia Banks, Jane şi Michael, au putut vedea, încă de la început, că nou-sosita lor bonă: avea părul negru, lucios, „ca o păpuşă olandeză de lemn”, şopti Jane. Era slabă, cu mâini şi picioare mari, cu ochii mici, albaştri, pătrunzători. Mary Poppins era cea care venea în locul Nanei Kate. Bona bătrână şi grasă tocmai îi părăsise, fără ca cei doi să o regrete prea mult – mirosea a zeamă de orz.
Dar ceva era uluitor la cea care îi va dădăci pe mai departe. Venise odată cu vântul de la răsărit. De fapt, aşa cum văzuseră ei, de la fereastra casei lor de pe Aleea Cireşilor, parcă era adusă şi purtată de vânt, aterizând la uşa lor. Urcă scările interioare, alunecând graţios pe balustradă. Spre mirarea copiilor, de jos în sus, nu de sus în jos cum obişnuiau ei, ca oricare, să facă. Apoi primul schimb de cuvinte avut de bonă cu mama lor părea incredibil, Mary Poppins nelăsând impresia că este câtuşi de puţin impresionată de noul job ci că face o favoare familiei prin acceptarea slujbei. Iar valijoara pe care o avea la ea străina le întrecea pe toate. Era făcută din covoare, cel puţin aşa susţinea bona, şi era goală, cel puţin aşa credeau copiii. În ea însă încăpuseră toate lucrurile personale ale lui Mary Poppins şi o sticlă mare, cu eticheta: „O lingură seara, la culcare.”. De gâtul sticlei era legată o lingură pe care bona o folosi ca să le dea copiilor să guste un lichid de diferite culori. Pentru început Michael opuse rezistenţă, licoarea confundându-se uşor cu un medicament pe care cel mic credea că va trebuie să îl ia.
Odată cu acest „medicament”, care se dovedi a avea gust fie de îngheţată de căpşune, în cazul lui Michael, fie de tonic din zeamă de lămâie, pentru Jane, ori de lapte pentru Gemeni, ceva deveni foarte clar:
Dar ochii lui Mary Poppins erau fixaţi asupra lui, şi Michael făcu deodată descoperirea că nu puteai să te uiţi la Mary Poppins şi să n-o asculţi. Avea ceva ciudat, ceva extraordinar, ceva care te înspăimânta şi care te captiva în acelaşi timp.
Iată un început promiţător pentru cititorii dispuşi să dea pagina mai departe. Pot să vă spun că nu veţi regreta. Comparând din nou cartea cu filmul, în adaptarea cinematografică veţi găsi multă muzică bună, refrenul memorabil de îmbârligat, „Supercalifragilisticexpialidocious”, şi mai multă magie evidentă… Dar în carte lucrurile magice care li se întâmplă copiilor odată ce în viaţa lor a intrat Mary Poppins sunt altfel, se împletesc aşa de firesc cu realitatea încât… chiar este într-adevăr ceva magic şi spectaculos pentru că nu poţi face diferenţa, nu eşti niciodată pregătit. La finalul întâmplărilor, Mary Poppins nu comentează nimic sau chiar neagă tot, deşi cei doi fraţi, Jane şi Michael, având amândoi, şi în acelaşi timp, aceleaşi „vise” şi „halucinaţii”, sunt siguri că bona e una cu totul şi cu totul specială. Un singur lucru l-a mărturisit cu mândrie şi fără prea multe detalii aceasta la sfârşitul uneia dintre Zilele ei Libere: a fost în Ţara Zânelor.
Cum se face că Mary înţelege atât de bine graiul animalelor, ştie exact ce-şi doreşte Andrew, căţelul cu pedigri, super protejat şi răsfăţat al domnişoarei Ciocârlie? Încă Mary Poppins îi şi traduce fără probleme domnişoarei doleanţele micuţului, care, ori primeşte de la stăpâna lui permisiunea să îi ofere un cămin prietenului său, un câine de rând, pe nume Willoughby, ori o va părăsi definitiv cu tot luxul oferit. Şi iar un fapt nemaipomenit: împreună cu Mary Poppins cei doi copii au mers acasă la unchiul femeii, domnul Wigg. Acesta era un om vesel. Veţi spune „şi ce e ieşit din comun în asta”? Ei, nimic. Doar că râsul îl putea face de ziua lui de naştere, atunci când aceasta pica într-o vineri, să se umple într-atât de mult cu Gaz Ilariant încât să… să plutească prin cameră, asigurându-i în tavan un loc confortabil de citit ziarul, de exemplu. Ce experienţă extraordinară trăiesc copiii în acea zi precum şi ce alte minunate peripeţii le dau celor doi cu totul lumea peste cap, pe parcursul cărţii, veţi afla voi singuri dând curs lecturii. Mie cel mai mult mi-a plăcut întâlnirea lor cu bătrâna doamnă Corry, ciudata proprietară a unei prăvălii de dulciuri. Stelele care împodobeau turta dulce dăruită copiilor, au fost lipite pe cer cu o bidinea şi o găleată de clei într-o noapte senină de doamna Corry, fiicele ei uriaşe şi Mary Poppins.
Închei puţin pe gânduri la semnificaţia întâmplărilor fantastice la care au fost martori cei mici şi, odată cu ei, şi eu, cititoarea. Ghidul lor este bona Marry Poppins, care le face cunoştinţă cu prietenii ei dintr-o altă lume, deghizaţi în oameni de rând. Poate că într-adevăr în toate câte ne înconjoară este un strop de magie ce stă ascuns în experienţe, oameni şi lucruri. Unul dintre cele mai fermecătoare capitole din carte, dar şi unul dintre cele mai descurajante, „Povestea lui John şi a Barbarei”, le este dedicat Gemenilor, bebeluşilor din familia Banks. De aici aflăm că noi, oamenii, până la vârsta de un an, suntem nişte fiinţe cu adevărat superioare, înţelegem foarte mult, chiar şi ceea ce rostesc animalele, razele de soare sau vântul. Apoi, intervin vârsta, pretenţiile şi… uităm totul. Deci ce alt motiv mai bun ca să intraţi în universul acestei cărţi? Puteţi să vă daţi întâlnire şi să dialogaţi cu toate şi mai ales să aveţi timp… pentru toate. Un altfel de timp. Timpul înţelepciunii şi al poveştilor, pentru fiecare lucru, cât de neînsemnat ar fi el.
Nu cred că este deloc o întâmplare că scriitoarea P.L. Travers s-a arătat foarte interesată de mitologie de-a lungul carierei sale literare, petrecând chiar două veri alături de membrii a trei triburi amerindiene: Navajo, Hopi, Pueblo, studiindu-le mitologia şi folclorul. Într-un fel sau altul, cred că influenţa poeţilor irlandezi pe care i-a întâlnit, întâlnirea cu filozoful rus mistic George Gurdjieff, experienţa nemijlocită dobândită în triburile băştinaşilor americani, se regăseşte, prin diferite motive, în poveştile fantastice din seria de cărţi pentru copii având-o ca personaj central pe Mary Poppins. Lectură plăcută!
