Titlul: Poezii
Autor: Vasile Alecsandri
Editura: Gramar
Număr de pagini: 248
Date despre autor şi operă
Vasile Alecsandri a debutat în anul 1840, cu nuvela Buchetiera din Florenţa, fiind cel mai de seamă reprezentant al perioadei paşoptiste din literatura română, supranumit de luceafărul poeziei, Mihai Eminescu, în arta poetică Epigonii, „rege al poeziei”. Creaţia sa este amplă, cuprinzând atât elemente romantice cât şi clasice. De-a lungul întregii sale activităţi literare, Alecsandri a abordat toate cele trei genuri: genul liric (volumele de versuri Doine şi lăcrămioare, Mărgăritărele, Pasteluri, Ostaşii noştri), genul epic (Istoria unui galbân şi a unei parale, Balta Albă, Vasile Porojan, Dridri etc.), genul dramatic (Farmazonul din Hârlău, Iorgu de la Sadagura, Coana Chiriţa în Iaşi, Chiriţa în provinţie, Despot-Vodă, etc.).
Nu trebuie omis faptul că Alecsandri a fost un mare folclorist, acesta a publicat prima culegere de poezii populare, intitulată: Poezii populare ale românilor în anul 1852.
Pastelul Mezul iernei a văzut pentru prima dată lumina tiparului în revista Convorbiri literare, în februarie 1869. Tema lui este prezentarea naturii, considerată de autor spaţiul vital al eternei regenerări.
Semnificaţia titlului
Titlul pune in evidenţă momentele de maximă intensitate în manifestarea anotimpului rece. Pastelurile închinate iernii sunt statice, dând senzaţia de încremenire a naturii; cu toate astea, finalul este înviorat de prezenţa unui element de mişcare: un lup flămând în căutarea prăzii sau o sanie uşoară.
Poezia este compusă din patru catrene, cu versuri lungi, având măsura de 15-16 silabe, cu rimă împerecheată şi ritm trohaic. Opera poate fi structurată în două părţi: descrierea tabloului de natură şi dinamizarea lui prin apariţia animalului flămând aflat în căutarea prăzii.
Prezentarea pastelului „Mezul iernei”
Primele două versuri, compuse din propoziţii scurte, sacadate, reunesc planul terestru (păduri, stejarii) cu cel cosmic (stelele, cerul), descriind o imagine amplă a universului, semnificând perioada hibernării: „În păduri trosnesc stejarii! E un ger amar, cumplit! / Stelele par îngheţate, cerul pare oţelit”. Epitetul „amar” atribuit gerului este surprinzător şi trădează oroarea creatorului faţă de gerul specific anotimpului alb, perceput atât de om, cât şi de natură (trosnetul stejarilor). Bolta cerească este văzută de eul liric ca fiind o imensă peliculă de gheaţă, în concordanţă cu instalarea anotimpului în plan terestru.
Următoarele două versuri sunt construite pe baza unei comparaţii ample: „câmpiile strălucitoare încărcate cu zăpadă cristalină” sunt echivalente, la nivelul imaginaţiei poetice, cu „un lan de diamanturi care, datorită gerului cumplit, scârţâie sub picioare.”
Natura devine „un templu maiestuos”, un spaţiu sacru, care susţine „bolta cerului senină”, luminată de „lună numită metaforic farul tainic de lumină”.
Peisajul este minunat, feeric, iar vizualizarea sa, o combinaţie între real şi imaginar, determină eul poetic să exclame extaziat: „O! tablou măreţ, fantastic!…” Încântarea pe care o produce universul asupra ochiului este exprimată retoric fiind completată de o descriere detaliată a frumuseţilor înconjurătoare. Elementele cosmice, „stelele argintii”, sunt văzute ca fiind „făcliile” care luminează templul, străjuit de „munţii […] altare”. Personificarea crivăţului completează auditiv peisajul de poveste. Sunetul produs de acesta la trecerea prin codri, numiţi metaforic „organe sonore” se transformă în plan imaginar în „note-ngrozitoare”.
Tabloul maiestuos de iarnă pare că prezintă un univers al începutului de lume, în care nici omul, nici altă vieţuitoare nu-şi făcuse încă apariţia: „Totul e în neclintire, fără viaţă, fără glas; / Nici un zbor în atmosferă, pe zăpadă nici un pas;”. Cu toate acestea, conjuncţia adversativă dar asociată interogaţiei retorice Dar ce văd? anunţă o schimbare a planului static, neînsufleţit, percepută cu uimire de eul liric.
Autorul chiar dacă nu agreează anotimpul rece – vă mai amintiți recenzia la poezia Iarna –, anotimpul alb, în final îi contemplă frumuseţea şi îl animă. În acest pastel, speranţa vieţii, a regenerării o constituie apariţia unei fantasme caracterizată ulterior: „E un lup ce se alungă după prada-i spăimântată!”.
În încheiere vom aminti afirmaţia lui Titu Maiorescu cu privire la Alecsandri şi la pastelurile acestuia: „<Pastelurile> sunt […] cea mai mare podoabă a poeziei lui Alecsandri, o podoabă a literaturii române îndeosebi”.
Mezul iernei
În păduri trosnesc stejarii! E un ger amar, cumplit!
Stelele par înghețate, cerul pare oțelit,
Iar zăpada cristalină pe câmpii strălucitoare
Pare-un lan de diamanturi ce scârțâie sub picioare.
Fumuri albe se ridică în văzduhul scânteios
Ca înaltele coloane unui templu maiestuos,
Și pe ele se așază bolta cerului senină,
Unde luna își aprinde farul tainic de lumină.
O! tablou măreț, fantastic! … Mii de stele argintii
În nemărginitul templu ard ca vecinice făclii.
Munții sunt a lui altare, codrii – organe sonoare
Unde crivățul pătrunde, scoțând note-ngrozitoare.
Totul e în neclintire, fără viață, fără glas;
Nici un zbor în atmosferă, pe zăpadă – nici un pas;
Dar ce văd?… în raza lunei o fantasmă se arată…
E un lup ce se alungă după prada-i spăimântată!
