Titlu: Nuvele și povestiri
Autor: Barbu Ștefănescu Delavrancea
Editura: Cartex
Număr pagini: 224
Formula clasică de început de poveste A fost odată este nelipsită. Așa că A fost odată o babă, bătrână, bătrână. Pleonasmul babă bătrână și repetiția bătrână, bătrână accentuează vârsta femeii și starea fizică a acesteia, peste care anii și-au pus amprenta, brăzdându-i trupul cândva zvelt.
Cea mai mare parte a timpului, bătrânica și-l petrecea singură. Unchiașul ei era ba la pădure, ba la arie, ba la târg, de ajunsese să vorbească singură probabil pentru a-și alunga monotonia zilelor și chiar pentru a nu uita să vorbească: Ba uneori […] tot ea vorbea și tot ea răspundea.
Ca orice femeie, bătrânica și-a dorit un prunc care să-i zică „mamă”, chiar și unul mic cât un ghem sau mai mic, cât o boabă de mazăre sau chiar și mai mic, cât o neghiniță.
— Dacă e pe-așa, m-aș mulțumi și pe-un copil cât ghemul, numai s-aud în casă „mamă”, că mult e pustiu când ușa se închide peste doi bătrâni.
— Dar dacă ar fi cât un bob de mazăre?
De data asta, ca niciodată nu-și mai auzi doar gândul, ci tresări că, de după ușă, se-auzi un glas ascuțit și înțepat:
— Dar dacă ar fi cât o neghiniță?
Gândul femeii a fost ascultat de Neghiniță, gândul lumii care stătea ascuns în urechea dreaptă a babei și care se amuza pe seama a ceea ce gândea aceasta.
După ce aceștia au intrat în vorbă unul cu altul, prichindelul, la rugămințile femeii, și-a făcut apariția. Și pe loc s-auzit un ţâşt ca de lăcustă și un bâzâit ca de albină. Bătrâna simți pe mână o picătură caldă.
De cum îl simți, femeia făcu ochii mari ca să-l poată privi; copilașul era tare frumos cum altul nu-i sub soare. Neghiniță era frumos ca o piatră scumpă; și era mic cât o neghină; și avea niște ochișori ca două scântei albastre, și niște mâini și piciorușe ca niște firișoare de păianjen.
De bucurie, bătrânica a vrut să-l sărute, însă Neghiniță a oprit-o, mărturisindu-i că sărutarea ei îl poate strivi. De aici ne dăm seama de fragilitatea și de mărimea minunii care putea fi pusă în pericol și de o simplă și nesemnificativă atingere.
Neghiniță era greu de sesizat, pentru mulți imperceptibil, așa că se insinua pe unde dorea. Îi povesti babei că Eu mă satur din fum. Până acum am mâncat la mese împărătești fără să știe nimeni.
Prichindelul nu putea fi observat, dar el sesiza multe lucruri care babei îi scăpau. Ea credea că oamenilor cu stare le mergea bine, dar Neghiniță, care s-a strecurat printre ei îi spuse:
— Bine o fi de ei, Neghiniță mamă…
— Aș, binele focului! Săracii mor de foame, iar ei mor de mâncare. De săraci e rău că n-au cui să poruncească, și de ei e rău că trebuie să poruncească la mulți. Pe ceilalți oameni când îi minți te iau de guler și te judecă judecată dreaptă; pe ei îi minți și dau din cap; ba și mai și: ei știu că-i minți, și tac, și înghit, și n-au ce face, ca să nu se strice trebile împărăției.
Neghiniță era un năzdrăvan, cum ar trebui să fie gândul nostru, să ne urmeze inima, nu doar niște calcule meschine.
Dori să-și cunoască tatăl, dar moșneagul nu a fost prea încântat. Neghiniță îl asigură:
— Nu căta că-s mititel. Calul nu e mai mare ca copilul? și-l încalecă copilul. Bivolul nu e mai mare ca omul? și-l înjugă omul. Munții nu-s mai mari ca oile? și-i pasc turmele. Pământul nu e mai mare ca fierul plugului? și-l despică fierul plugului. Codrul nu e mai mare ca un topor? și-l culcă toporul la pământ. Tu nu ești mai mare ca mine? și te-au ostenit murgii în arie. Ia să vezi cum îi dau eu la arie, fără bici, fără nimic.
Neghiniță ciupii caii și le strigă „Hi, hăi, hi, hăi!” și aceștia se puseră pe arat ca niciodată până atunci. Un negustor care, trecând pe acolo, văzu minunea, îi propuse un târg unchiașului. Gândul bun nu îi e de niciun folos omului, așa că până la urmă moșneagul îl vându. Văzându-i lăcomia, Neghiniță vârât în urechea sa, îi șopti ce trebuia să spună și moșneagul obținu douăzeci de pungi de bani, spulberând pentru totdeauna visul babei sale.
Negustorul îl prezentă la curtea împăratului. Nici aici Neghiniță nu se opri din șotii, deși era ținut ca-n palmă: Împăratul porunci să-i toarne lui Neghiniţă o casă cu zece caturi, cât o nucă de mare, toată din aur-lamur şi împodobită cu pietre scumpe.
Prin aceeași metodă ștrengărească cu care ne-a obișnuit, se plimbă de la o ureche de curtean la alta și află tot ceea ce gândeau apropiații împăratului despre el. Apoi îi șopti împăratului tot ce auzise, iar împăratul acționă în consecință, crezând că era gândul lui cel ce i-a dictat totul și mirându-se de propria sa perspicacitate.
Îl urmă apoi pe împărat în momente de restriște, deși tot el îl băgase în bucluc. Plictisit de vechiul său sfat împăratul îl sparse și puse altul în loc, cu sfetnici nou-nouți. Aceștia însă erau și ei puși pe fapte îndrăznețe. S-au răsculat și l-au înlăturat de la domnie, aducând un alt împărat. Măria Sa, ca un pribeag, părăsi cetatea și rătăci prin lume, văzând necazurile oamenilor, și tânjind după slava de altă dată, deși Neghiniță stăruia cu un gând bun:
Curată socoteală: erai împărat, nu om; acum ești om, nu împărat. Și ești mai mare, că unde-ți spune gândul, acolo te duc picioarele. Și-apoi, cine știe? Socotești măria-ta că boierii pot ceva fără prostime? Să ceară prostimea pe vechiul lor împărat… și să vezi măria-ta…
Știa ce avea de făcut de-acum, dacă puterea ar mai fi fost a lui. În cele din urmă norocul îi surâse din nou. Poporul se săturase de netrebniciile noilor conducători și-l regretau pe adevăratul împărat. L-au adus înapoi la domnie.
Iar cu Neghiniță. Știți cum e… Dă-i Doamne omului mintea de pe urmă, că de un gând bun nu are nevoie. Cum micuțul nu avea astâmpăr, se încurcă chiar el între urechile împăratului și se exprimă cu glas tare tocmai în urechea cu care împăratul auzea mai bine, crezând că este în cea surdă. Se dădu de gol, cum ar veni, și împăratul crezu de cuviință să pună capăt pișicherului și încurcăturilor lui.
Porunci să-l lege de gât cu un fir lung de mătase și-l coborî de-l înecă în puțul din curtea domnească.
Așa sfârși bietul Neghiniță.
Ei, cât despre morală… vă las pe voi să o deduceți. Vă doresc: doar gânduri bune, bune!
Și nu uitați: fără povești viața este ca mâncarea fără sare (este doar părerea mea, deși sper că îmi veți da dreptate).
