Titlul: Noaptea
Autor: Elie Wiesel
Editura: Grupul Editorial Art
An apariție: 2022
Număr de pagini: 232
„Dacă în viața mea ar fi trebuit să scriu o singură carte, Noaptea ar fi aceea.” – Elie Wiesel
Cortina dezastrului a fost ridicată
Eliezer trăia alături de familia sa, în Sighet, micul oraș din Transilvania. Avea trei surori: Hilda, cea mare, apoi Bea, protagonistul și mezina Judith.
Tânărul se dedica studiului: ziua se ocupa de Talmud, iar noaptea de Cabala.
În a șaptea zi de Paște, în 1944, cortina dezastrului a fost ridicată: evreii nu mai aveau dreptul să dețină aur, bijuterii, obiecte de valoare și erau obligați să poarte steaua galbenă, pe haine, la vedere. Le era interzis să intre în cafenele, restaurante sau să călătorească cu trenul ori să iasă din case după ora 18:00.
O noapte, prima din lanțul nesfârșit al unor zile și nopți de coșmar
De la primele interdicții și până la îmbarcarea în vagoanele care îi va duce la Auschwitz-Birkenau a fost numai un pas.
Ajunși la destinație, călătorii și-au lăsat bunurile în vagoane, apoi s-au despărțit de cei dragi, căci bărbații au fost redirecționați la stânga, în timp ce femeile la dreapta. Un deținut i-a atenționat pe narator și pe tatăl acestuia să declare altă vârstă: fiul 18 ani, iar tatăl 40, în loc de 15 și 50.
„N-am să uit niciodată noaptea aceea, prima petrecută în lagăr, care a făcut din viața mea o noapte lungă și de șapte ori zăvorâtă.
N-am să uit niciodată fumul acela.
N-am să uit niciodată fețișoarele copiilor ale căror trupuri le-am văzut preschimbându-se în volute de fum pe un cer mut.
N-am să uit niciodată acele flăcări care mi-au mistuit pentru totdeauna credința.
N-am să uit niciodată liniștea nopții care m-a privat pentru eternitate de dorința de a trăi.
N-am să uit niciodată clipele acelea în care Dumnezeu a murit pentru mine și mi-am pierdut sufletul și visurile, care au luat chipul deșertului.
N-am să uit niciodată asta, chiar dacă aș fi condamnat să trăiesc la fel de mult ca însuși Dumnezeu. Niciodată.”
După acea noapte, Eliezer a devenit A-7713, totuna cu numărul care i-a fost tatuat pe trup.
O zi la Auschwitz: dimineața, cafea fără zahăr, la prânz, supă, la ora 6, după-amiaza, apelul, apoi pâine și câte ceva, iar ziua se încheia la 21:00, când se dădea stingerea.
Se succed nemilos și nesfâșit în paginile cărții imagini de coșmar alături de momente în care am resimțit puternic ca cititor suferința și groaza personajelor. Viața și moartea erau mai aproape ca oricând una de cealaltă, iar limita dintre ele se citea în alte unități de măsură, nebănuite de noi, precum un dram de noroc sau tone de credință. Este dificil de ales un singur exemplu relevant. Pe mine m-a impresionat o anume scenă: imaginea în care oameni încolonați mâncau rația zilnică de pâine și zăpada de pe spatele vecinului din rând, urmăriți de ofițeri și soldați SS râzând. Este cea mai elocventă imagine ce descrie foamea și disperarea deținuților fără vină. Pentru a supraviețui, aceștia erau capabili de orice și de oriunde, inclusiv de a consuma zăpadă, în loc de apă, de pe hainele celorlalți deținuți.
A-7713 va fi mutat în cele din urmă în altă locație.
În vagonul care l-a dus la Buchenwald, din o sută de oameni doar 12 au mai ajuns la destinație. Moartea era la orice pas, luându-i pe cei slabi.
Pe 28 ianuarie 1945, tatăl protagonistului a murit, cu numele fiului pe buze, după o lungă agonie. În dimineața următoare, trupul acestuia a fost ridicat și dus la crematoriu.
Eliezer a mai stat la Buchenwald până pe 11 aprilie.
După coșmar
La finalul coșmarului pe care l-a trăit zile și luni la rând, imaginea care-l privea din oglindă era a unui cadavru. Lagărul suferinței, al foamei, al chinului și al durerii îl modelase și-i furase toate trăsăturile omenești, transformându-l într-un cadavru viu. Această imagine îl va însoți mereu după aceea. Este imaginea ce nu se poate uita niciodată, fiind o amprentă a destinului.
Încă o dată, supraviețuitorii Holocaustului nu scriu pentru a stârni milă sau lacrimi, ci pentru a spune un adevăr crunt ce niciodată nu mai trebuie reiterat. Aceste povești sunt lecții ale istoriei. Datoria noastră este de a ne trezi la realitate, de a fi mulțumiți cu ceea ce avem, căci au fost oameni înaintea noastră care își puneau nădejdea într-o lingură de zăpadă sau într-un firicel de iarbă și în gândul că următoarea zi poate fi ziua eliberării. Unii dintre ei chiar au reușit să revină la viață. Și-au câștigat dreptul de a fi ascultați.
