Titlu: Nuvele (conține O făclie de Paște)
Autor: Ion Luca Caragiale
Editura: CARTEX
An apariție: 2018
Număr pagini: 328
Dramaturg prin excelență, Ion Luca Caragiale își surprinde publicul, posibil fără intenție, cu proza sa. Miza pare a nu mai fi efectul comic, ci mai degrabă, cel puțin în cazul unora din scrierile sale, unul terifiant, „de groază”. Dacă suntem însă mai atenți, Caragiale operează cu aceleași metode logice și intuitive folosite în cazul redării unor partituri sociale în declin, pentru a interpreta magistral, de această dată, partituri individuale dezacordate, debusolate, dezechilibrate. De la general la particular, Caragiale nu este altul în proza sa, mai precis în nuvelele sale înspăimântătoare, ci este același „narator de rasă” cum îl numea George Călinescu.
O Făclie de Paște
În sâmbăta Paștelui, sărbătoare creștină mai presus de toate, un evreu este sortit să treacă printr-un pogrom sufletesc din pricina unui goi (creștin).
Un om care și-a găsit cu greu calea în viață, o întâmplare oribilă din tinerețe, o vale înecată în mlaștini, un han izolat și o stare febrilă cauzată de frigurile de baltă – malarie – iată un lung șir de fapte și întâmplări, care îi trec prin minte hangiului Leiba Zibal în preziua Învierii.
Luase la rând multe slujbe umile, după ce-și pierduse locul de băiat într-o mare dugheană de vinațuri, dar până la urmă soarta s-a înduplecat: răbdarea însă ostenește soarta rea. De cinci ani preluase hanul cumnatului său, după moartea acestuia, iar viața alături de Sura și copilul lor, Strul, a devenit mai ușoară. În ciuda faptului că acest han se afla izolat într-o văgăună închisă din patru părți de dealuri păduroase, în mijlocul Văii Podenilor, Leiba Zibal strânsese o avere bunicică care îl făcea să spere că se poate muta în curând la Iași, tânjind după freamătul lumii.
Aștepta o diligență care întârzia, semn rău, și nu putea să-și liniștească sufletul care se chinuia la gândul unei amintiri nu tocmai plăcute cu scadența în noaptea de Înviere, care urma.
Era prea mult pentru un om, aparent puternic, trecut prin viață, dar marcat și cu sufletul plăpând ca al unui animal speriat, mereu pregătit de fugă. Pe vremea când a lucrat la acel magazin important, o întâmplare l-a slăbit, l-a dezechilibrat. În fața lui, o răfuială dintre doi hamali s-a terminat prost: unul dintre aceia l-a lovit cu un crâmpei de lemn în frunte pe tovarășul său, care s-a prăbușit sângerând la pământ. Băiatul de atunci, a strigat speriat după ajutor ceea ce l-a determinat pe atacator, în graba sa de a părăsi locul faptei, să ridice brațul asupra tânărului. Acesta a leșinat de teamă și nu și-a mai revenit câteva luni, timp în care proprietarul magazinului a angajat pe altcineva.
Nefericita întâmplare și incapacitatea sa de a reacționa îl bântuiau până în prezent, la maturitate, când era un om așezat. O altă decizie regretabilă i-a urmat acesteia. La han a apărut mai demult un bărbat care îi ceruse de lucru. Hangiul i-a oferit o slujbă, dar omul s-a dovedit o alegere greșită. Era o slugă rea, leneș și obraznic. Peste toate, Gheorghe a reacționat violent atunci când soția hangiului a încercat să-i facă, pe drept, observație. Leiba l-a concediat, dar bărbatul nu a plecat fără să lase în urmă amenințări teribile: Să mă aștepți în noaptea Paștelui, să ciocnim ouă roșii, jupâne….
Chiar dacă promisiunea de revedere i-a părut hangiului alarmantă și a considerat de cuviință să-l denunțe, pe fostul angajat, la primărie și la subprefectură, nimeni nu l-a luat în serios. Traiul în Podeni, nu era ușor printre Ocări.. batjocuri… suduituri… acuzări de otrăvire cu vitriol… ale oamenilor și bănuim cauza: originea evreiască a celui care administra hanul. Așa că Leiba Zibal rămâne să înfrunte de unul singur moartea care i se pregătea. Premoniția îi era confirmată de aflarea cauzei pentru care diligența a întârziat. Tinerii pasageri – doi studenți, unul în filozofie, altul în medicină, după ce s-au așezat la o masă, la hanul lui Zibal, au început a dezvolta un subiect de conversație pretențios, pe tema crimei de la hanul vecin al cărei temei aparent fusese jaful, fiind furați și caii de schimb pentru diligență. Leiba Zibal știa un singur lucru: capul răutăților trebuie să fi fost Gheorghe.
Așa că se pregătește minunțios. Închide hanul bine clădit, ca o fortăreață, mai devreme, își trimite la culcare soția și copilul și rămâne într-o așteptare grea, la „o idee de lumină” de la o lampă de petrol. De fapt, nu avea nicio idee de ce-ar putea să facă ca să se împotrivească. Ascuțise o secure de tăiat lemne mai devreme dar acum se adâncea în frământări, își încordase auzul și se zvârcolea în neputință, ca un osândit.
Trecuse de miezul nopții, imediat după ceasul Învierii, când Gheorghe și ai lui s-au hotărât să zădărnicească rezistența casei. Planul tâlharilor era să prindă bârna care fereca pe dinăuntru ușa, croind o „ferăstruică” ingenioasă prin care să încapă o mână dibace care să o apuce și să o înlăture.
Leiba Zibal avu o revelație nemiloasă, dar salvatoare. Reuși să prindă și să imobilizeze brațul lui Gheorghe care încerca să ghicească unde se afla bârna. Iar triumful lui Zibal a fost sărbătorit până în zori, în cele mai mici detalii ale unui act de cruzime extremă. Când soția și sătenii l-au descoperit și l-au întrebat de pricină, hangiul le răspunse că a aprins o făclie lui Cristos!, o făclie care a ars toată noaptea brațul vrăjmașului sub privirile fascinate ale acestuia.
O nuvelă care spune o poveste de o inspirație excentrică cu un lung șir de cauze și efecte, dar și cu ceva care rămâne nespus, în ciuda evidențelor. Ce anume, iată marea artă a lui Caragiale. Mesajul ne aparține nouă, cititorilor, iar ironia supremă îi revine autorului.
