Titlu: O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopţii
Autor: Mark Haddon
Editura: TREI
An apariţie: 2014
Număr pagini: 288
O carte este fie bună fie nu. Poate părea simplist, dar până la urmă cam aşa stau lucrurile. Că o carte poate atrage prin diferite artificii atenţia cititorilor nu e puţin lucru. Trebuie să admitem că opera unui păianjen gata să prindă cu meşteşug, în plasa sa, cât mai multe victime, poate fi un lucru neplăcut pentru mulţi, dar e o artă care uimeşte. O carte bună conţine procedee de acest fel, însă e mai mult decât atât. Trebuie să fie. Pentru că lipici la cât mai mulţi cititori se găseşte destul în cartea lui Mark Haddon, „O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopţii”, dar cum se face că simţi, ca cititor, că fuzionează, se contopeşte cu tine, iar la final nu te consumă ci te alimentează. Nu s-ar spune că te-a învăţat ceva ci că s-a jucat cu tine şi până la urmă poate chiar te-ai ales cu ceva.
Am descoperit deunăzi un scriitor englez, demult consacrat ce-i drept, Mark Haddon, care nu mizează pe metafore în cartea sa. A reuşit totuşi să creeze un roman care este o metaforă în sine. Un roman care în schimb mizează pe o intrigă poliţistă. Cel puţin la prima vedere. Pentru că nu e un roman poliţist. Suspansul nu abate atenţia de la semnificaţiile profunde ale cărţii. O asmute, o trimite să adulmece departe pentru a deservi marile frământări sufleteşti ale cititorului şi marile sale întrebări, care, pe tot parcursul vieţii, ar trebui să-i ţină în alertă mintea.
Vă asigur că paginile cărţii ne împing până la margine, până la capăt, dar nu pentru a privi într-o îngrozitoare fundătură, pentru că aşa s-ar putea înţelege şi pentru că aşa suntem obişnuiţi să privim marginile. La finalul cărţii, vom putea vedea mai departe de limitele noastre de tot felul, vom privi curajos în jur, în jos, în sus, către cer, ne vom raporta mai degrabă la ceva infinit, nebănuit, posibil.
Ne-am întrece poate cu gluma, dacă am spune că încă de la început avem indicii despre ceva care ne va conduce dincolo de limite. Pentru început este un artificiu. Punctul de plecare al romanului se stabileşte într-un sfârşit. Adică într-o furcă de grădină care iese dintr-un câine, care evident este mort. Şi evident, este cea mai îngrozitoare imagine care te face să închizi ochii şi să fugi sau să rămâi locului şi să ţipi sau… să închizi cartea şi să pleci. Cum eu nu am făcut-o ori sunt îngrozitor de curioasă ori, evident, este cea mai bună continuare de carte pe care o generează un final nefericit.
De fapt, lăsând gluma la o parte, ar mai fi o posibilitate. Suntem în stare să continuăm pentru că, de la bun început, povestitorul, cel care a descoperit câinele doamnei Shears mort, în mijlocul peluzei din faţa casei acesteia, ne atrage ca un magnet. Este personajul-narator al cărţii şi are ceva de spus, se află în faţa unei întâmplări pe care o bănuim crucială pentru viaţa sa. Şi pentru că, până la urmă, câinele nu e pur şi simplu mort ci e ucis şi asta e o mare diferenţă, pot să vă asigur.
Şi nu greşim să continăm. Cu un alt indiciu:
Am scos furca din câine, l-am ridicat în braţe şi l-am strâns la piept. Sângele se prelingea din găurile făcute de furcă.
Şi brusc nu mai suntem îngroziţi de procesul verbal al descrierii. Pentru că bănuim în gestul povestitorului ceva nepotrivit de riscant, un impuls teribil de emoţional. Ceea ce urmează aduce o motivaţie:
Îmi plac câinii.
Şi chiar dacă romanele poliţiste pornesc de la uciderea unui om, nu a unui „amărât de câine”, totuşi personajul nostru consideră „că şi câinii sunt importanţi”. Se decide să pornească pe cont propriu o anchetă, paralelă cu cea a poliţiei, şi să scrie un roman poliţist precum cartea lui preferată, Câinele din Baskerville, cu Sherlock Holmes şi doctorul Watson. Totuşi personajul nostru nu e cea mai indicată persoană care să facă pe detectivul. El este o persoană foarte limitată. Nu pentru că nu ar fi inteligent. Are una din cele mai agere şi mai logice minţi. Dar totodată mintea sa extrem de dezvoltată, aptă să rezolve cele mai dificile probleme de matematică, de pildă, este şi cea care îl restricţionează cumplit, îl însingurează şi îi cauzează probleme de comportament majore şi tot felul de fobii. Se pare (aflăm din prezentările publicitare ale cărţii) că suferă de sindromul Asperger sau sindromul savantului, o formă severă de autism. Apoi mai sunt şi limitările exterioare: este minor, un adolescent de 15 ani; primeşte un avertisment din partea poliţiei pentru că în timpul anchetei a lovit un poliţist care l-a atins (nu suporta să fie atins de oameni, nici măcar de părinţi); pentru doamna Shears rămâne principalul suspect (îl vede cu ochii ei cum ţinea câinele plin de sânge în braţe). Nu e nici genul de persoană care să scrie o carte. Deşi noi, cititorii, putem depune mărturie că asta face. În afara cărţilor poliţiste, nu iubea ficţiunea ci doar cărţile de ştiinţă. Nu înţelegea metaforele, nu putea să-şi imagineze ceva care nu s-a întâmplat, nu era nici cel mai tare la gramatică şi ortografie, nu recunoştea decât o mică parte din stările sufleteşti ale oamenilor care îi păreau derutanţi, de multe ori leneşi în gândire, cu care nu empatiza. Şi totuşi…
Vă spuneam: cartea este despre limite, dar mai ales despre capacitatea noastră nelimitată de a le depăşi. Pe parcursul derulării întâmplărilor din carte, pe care le urmărim cu sufletul la gură, ne descoperim propriile limite care atunci când vin în contact cu o motivaţie puternică ating stadiul doi şi devin situaţii-limită, iar acestea se transformă în provocări şi rezolvări. Sau cel puţin aşa ar trebui să privim lucrurile.
Pentru că pentru un pasionat de matematică viaţa este o expresie matematică. Ancheta poliţistă condusă în secret de adolescentul Christopher John Francis Boone este tot un enunţ al unei probleme cu mai multe variante de rezolvare din care alege matematic pe cea care va conduce la un răspuns valid. Romanul este structurat tot ca o problemă matematică: afirmaţie, demonstraţie, răspuns/rezolvare. Iar capitolele cărţii sunt numerotate de Christopher cu numere prime, pentru că ele exprimă cel mai bine viaţa. Pentru că Sunt foarte logice, dar nu poţi niciodată să le determini regulile, chiar dacă ţi-ai petrece tot timpul gândindu-te la ele. Cu alte cuvinte rezolvarea cazului pudelului de talie mare, Wellington, şi încercarea de a scrie o carte care să aibă la bază acest caz, îl vor motiva într-atât pe Christopher încât el va descoperi, în felul lui, matematic, ceva care îl va conduce la finalul cărţii la concluzia:
După aceea o să obţin licenţa cu rezultate excelente şi o să devin om de ştiinţă.
Şi ştiu că pot să fac asta, fiindcă am ajuns singur la Londra, şi pentru că am rezolvat misterul „cine l-a omorât pe Wellington?”, şi am găsit-o pe mama şi am fost curajos şi am scris o carte, iar asta înseamnă că pot să fac orice.
Orice… Aşa stau lucrurile şi în cazul acestui roman „poliţist” . Poate că doar noi, cititorii, avem nevoie de cuvinte cheie precum „roman poliţist”, „autism”, „adolescent”, pentru a descoperi un univers literar cu totul aparte şi semnificaţii care stau bine ascunse în povestea unui băiat care suferă de autism. Odată pornit să afle cine l-a ucis pe câinele Wellington, Christopher Boone trebuie să descopere oamenii. Şi nu e simplu deloc când vine vorba de oameni. Un incident aparent banal îl conduce către ţesătura rărită a relaţiei dintre părinţii săi, doi oameni simpli, care se simt depăşiţi cu totul de situaţia în care se afla Christopher, deşi nu sunt. „O să mă bagi în mormânt de tânără”, îi striga mama când o lăsau nervii şi când se certa cumplit cu tata. Cu timpul certurile dintre ei au condus la o ruptură definitivă, bine tăinuită băiatului de tatăl său, ruşinat, neputincios în calea sorţii. Dar adolescentul atât de diferit în comparaţie cu părinţii săi, imun la emoţiile puternice care îi defineau pe aceştia şi îi limitau atât, împiedicându-i să vadă calea rezonabilă, descoperă totul datorită misiunii sale poliţiste aparent fără legătură cu drama celor doi.
Chiar dacă locurile aglomerate îi supun mintea, care funcţionează foarte diferit de cea a unui om obişnuit, la o grea încercare, chiar dacă supravegherea atentă a tatălui părea de netrecut, iar părinţii şi nimeni dintre cei cunoscuţi nu-l cred în stare, chiar dacă nu are cu cine să-l lase pe şobolanul lui de companie, Toby, el pleacă pe ascuns din orăşelul Swinton la Londra, să o găsească pe mama sa, de la care nu are decât o adresă şi un număr de telefon. Nu poate lua cu el decât un card bancar şterpelit de la tatăl său, pe prietenul său cu coadă, Toby, într-un buzunar, câteva provizii alimentare, în fugă, pentru amândoi. Am putea adăuga, o minte strălucită. Şi… mult noroc. Pentru că în viaţa sa întâlnise deja oameni care erau precum personajele divine deghizate în oameni umili pentru eroii din basmele copilăriei. Christopher a primit din simpatia, răbdarea şi cunoştinţele profesoarei sale Siobhan. Sfaturile ei îi revin în minte ori de câte ori simte că dă de greu în drumul său spre Londra. O mai întâlnise înainte de plecare şi pe doamna Alexander care l-a ajutat să desluşească misterul uciderii lui Wellington şi să înţeleagă ce s-a întâmplat între mama şi tatăl său de fapt. Pe drum întâlneşte de asemenea mai mulţi oameni dispuşi să îl ajute decât să-l împiedice. Aş putea afirma, şi nu cred că greşesc, că adolescentul Christopher Boone parcurge un drum iniţiatic din care va ieşi victorios. La capătul acestuia se vor schimba cu totul atât percepţia celor din jur despre el, cât şi a lui despre sine însuşi. Chiar şi ceilalţi sunt dispuşi să se schimbe, să îşi depăşească felul de a fi şi să găsească căi potrivite de comunicare.
V-am descris foarte puţin din carte şi nu am amintit mai deloc ce m-a impresionat cel mai tare. Modul lui Christopher de a desluşi tainele lumii. Pentru că da, pe parcursul cărţii şi în iureşul întâmplărilor mai uşoare sau mai grele, care se succed în viaţa lui, băiatul nu încetează să-şi pună întrebări despre rosturile mari ale existenţei. Iar felul în care o face este inedit. Nu este desprins nici din filozofie, nici din teologie, deşi vizează teme predilecte pentru aceste domenii: timpul, spaţiul, Dumnezeu, adevărul, Universul, viaţa şi moartea. Aş face observaţia că nu este extras total nici din ştiinţă deşi ştiinţa este izvorul care îi satisface setea de cunoaştere. El se simte foarte atras de acest domeniu şi îi foloseşte procedeele, are multe cunoştinţe ştiinţifice şi multe teorii despre memorie şi felul în care funcţionează mintea oamenilor, despre stele şi spaţiul cosmic, despre culori, despre numerele prime, literatură şi figuri de stil, despre scrierea unei cărţi. Are mereu nevoie de repere şi încearcă câte o demonstraţie pentru fiecare – la finalul cărţii veţi găsi chiar o anexă cu rezolvarea unei probleme de geometrie pentru care a primit nota maximă la examenul de matematică.
Pe mine m-a convins prin felul în care căuta o explicaţie la iraţionala sa ură pentru culorile galben şi maro. Pentru mine acea explicaţie a fost o cheie pentru a înţelege personajul şi cartea. Iar aceasta din urmă pare a fi ca un bazar în care orice cititor găseşte un motiv de lectură: atât cei cu simţul umorului, cât şi iubitorii de subiecte poliţiste şi suspans, iubitorii de animale, dar şi cei preocupaţi de problematica autismului, amatorii de probleme matematice, cititorii de toate vârstele, dar mai ales cei care caută literatură autentică:
Doamna Forbes a spus că e o prostie să urăşti culorile galben şi maro. Dar Siobhan a spus că ea n-ar trebui să spună asemenea lucruri şi că fiecare are culorile sale preferate. Iar Siobhan are dreptate. Dar şi doamna Forbes are puţină dreptate. Pentru că e un pic cam prostesc. Dar în viaţă trebuie să iei o mulţime de decizii şi dacă n-ai lua acele decizii n-ai mai putea să faci nimic, niciodată, fiindcă ţi-ai petrece tot timpul alegând între diferite lucruri pe care ai putea să le faci. Aşa că e bine să ai motive pentru care să urăşti unele lucruri şi motive pentru care să-ţi placă alte lucruri.
Scriitorul Mark Haddon
S-a născut în data de 26 septembrie 1962 în Northampton, Anglia. În anul 2003 publica primul său roman pentru adulţi, „O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopţii”, deşi dincolo de intenţia autorului, cartea a fost încadrată diferit, atât pentru adulţi cât şi pentru adolescenţi. Aceasta a devenit un bestseller absolut în majoritatea ţărilor în care a fost publicată. A primit 17 premii literare, printre care Whitbread Award şi Los Angeles Times. Până la data apariţiei acestui roman de mare succes, scriitorul Mark Haddon a fost cunoscut pentru cărţile sale adresate copiilor. De fapt a debutat ca scriitor pentru copii, în anul 1987, cu romanul Gilbert’s Gobstopper. Acestui titlu i-au urmat altele din aceeaşi categorie ilustrate chiar de autor. Despre povestea creării romanului „O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopţii”, a surselor de inspiraţie, despre cum vede scriitorul literatura şi viaţa, dar mai ales despre cât din propriile sale preocupări din copilărie se regăsesc în cartea şi personajul ei, vă recomand să citiţi într-un material publicat de Mark Haddon aici.
