O vârstă oarecare – Iulia Hasdeu

Ca scriitoare, Iulia Hasdeu a fost descoperită, din nefericire, după trecerea în neființă. Viața grăbită să se desăvârșească, trăită exclusiv în aerul rarefiat al celor mai înalte piscuri ale elevării și cunoașterii, a fost provocată mereu și mereu să dea rodul cel mai bun.

La optsprezece ani, tânăra genială părăsea această lume de vis și de păreri. La șase ani compunea versuri și creații în proză, la opt ani, atunci când alții abia încep să studieze, ea trecea examenele de absolvire a claselor primare, iar la șaisprezece ani devenea prima studentă româncă a prestigioasei Facultăți de Litere și Filosofie din cadrul Universității Sorbona, Paris, Franța.

Chiar dacă la data trecerii sale în neființă (29 septembrie 1888) experiența sa de viață se afla la început de drum, iar producția literară așternută cu discreție, în mod constant, printre lecții, exerciții și compuneri, a răzbătut timid în timpul vieții – cu un an înainte de moartea fiicei sale, savantul B.P. Hasdeu, i-a publicat patru poezii – Iulia Hasdeu ne-a convins că dispunea de toate calitățile unei poete de mare talent: sensibilitate, profunzime, simțul rimei și al ritmului, simțul cuvântului literar.

Iulia Hasdeu a ales să se exprime literar în limba lui Victor Hugo – scriitor francez pe care îl admira enorm. A fost deci o scriitoare de origine română și de expresie franceză. Se cunosc și alte exemple de notorietate: Anne de Noailles (născută Brâncoveanu), Martha Bibescu, Elena Văcărescu.

Noi cititorii de astăzi, având privilegiul unor surse de informare diverse, nu trebuie decât să ne dorim să aflăm mai multe despre scriitoarea Iulia Hasdeu. Vă recomand „Opera poetică” (Editura Saeculum I.O., București, 2005, ediție bilingvă), un volum atent îngrijit și posesor al unei prefețe, al unei postfețe bine moderate și al unor referințe critice valoroase. Acest volum vă poate oferi o deschidere extraordinară asupra operei tinerei autoare de poezii, proză și teatru. De asemenea vă poate fi de folos, pentru biografia scriitoarei, volumul: „Scânteietoarea viață a Iuliei Hasdeu” de C. Manolache (Editura Saeculum I.O., București, 2007, ediția a II-a). Aș adăuga și recomandarea de a vizita Castelul Iulia Hasdeu din Câmpina, dacă aveți ocazia.

 O vârstă oarecare

În această seară încercăm să rezonăm cu lirica sensibilă a poetei și cu gândurile ei despre iubire (că tot sărbătorim astăzi Dragobetele).

Spuneți-i cum doriți, Dragobete (la daci), Cupidon (la romani), Eros (la greci), el este același – zeul iubirii erotice, al dorinței, al bunei dispoziții. Cupidon este reprezentat adesea ca un copil cu fața rumenă și bucălată, cu bucle bălaie, pus pe șotii. Poartă un arc pe care îl folosește ca să zăpăcească oamenii. Odată atinși de săgeata sa aceștia se simt atrași de o persoană de sex opus, care le devine brusc foarte dragă, centrul universului lor. Cu alte cuvinte se îndrăgostesc lulea.

Iulia Hasdeu l-a ales pe șăgalnicul Cupidon, în latină și Amor, pentru a ne descrie chipul dragostei (l’amour, în franceză). Iar dragostea este un dor și nu unul oarecare ci unul care umple de dorință toată ființa, gingaș, care eliberează și nu împovărează. Ca-ntr-o dezbatere pro și contra, cu un interlocutor imaginar, argumentația – definiția sa lirică pentru dragoste, cu care debutează poezia – este reluată apoi, cu alte versuri, la fiecare început de strofă. Poeta își susține această definiție, cu toată tăria, punând în antiteză dragostea autentică cu iubirea contrafăcută, originalul cu surogatul.

Amoru-i blond și rumen,/Ca cel mai gingaș dor;/Tu ești noros de-a-pururi/Și zici că ești Amor?

Aflăm că nu oricine se poate îndrăgosti? Cum nici haina dragostei nu-i vine bine oricui. Nu este dragoste aceea care se mulțumește cu jumătăți de măsură, cea care acceptă să răspundă la verbul „a ține”, „a poseda” în loc de „a iubi”.

Apoi Amoru-n saltu-i/Din floare în tufiș,/Sărută orice tijă,/Zglobiu și pe furiș./Tu ții la o consoartă/Și o închizi gelos;/Ea-n veci e plictisită,/Amoru-i tot voios.

Cel care se amestecă în jocul țâncului sprinteior cu false pretenții de iubire, sfârșește a fi ținta ironiei tinerei, dar perspicacei poetei: Îmi vine, zău, a râde,/Că ești bătrân senil;/Pe când, dintotdeuna, Amoru-i tot copil!

Într-adevăr Iulia Hasdeu intuiește bine acea aromă subtilă, acea beatitudine care ne dă aripi atunci când suntem îndrăgostiți și zidește din chipul unui copil un templu dragostei tot precum caricaturizează printr-un chip degradat, umflat falsul sentiment. Așadar cum ar putea sta trăsăturile îndrăgostitului (tandru, proaspăt, viu) pe chipul unui jupân umflat cu păr albiu.

El tot mereu zâmbește/Și-i tandru, proaspăt, viu; Tu ești umflat, jupâne,/Și părul ți-e albiu!

Iubim la o vârstă anumită sau la o vârstă oarecare? Sau cel puțin ne simțim ca la o vârstă anumită atunci când iubim, pentru că altminteri mai bine ne abținem. Nu de alta dar riscăm să fim de-a dreptul caraghioși, în meschinăria noastră.

O vârstă oarecare (versiunea în limba română pentru Certain Age)

Car viels hom non pot repausar
Can l’aven toseta gardar
(Roman de Flamenca)

Amoru-i blond și rumen,
Ca cel mai gingaș dor;
Tu ești noros de-a-pururi
Și zici că ești Amor?
El tot mereu zâmbește
Și-i tandru, proaspăt, viu;
Tu ești umflat, jupâne,
Și părul ți-e albiu!

Apoi Amoru-n saltu-i,
Din floare în tufiș,
Sărută orice tijă,
Zglobiu și pe furiș.
Tu ții doar la consoartă
Și o închizi gelos;
Ea-n veci e plictisită,
Amoru-i tot voios.

Amoru-i ușuratic;
E țâncul sprinteior,
Cu fața ca bujorul
Și ochi triumfător.
Îmi vine, zău, a râde,
Că ești bătrân senil;
Pe când, dintotdeuna,
Amoru-i tot copil!

Accesaţi pe blog şi comentariul la poezia „Poveştile feerice”.