Titlul: Omul de zăpadă
Autorul: Jo Nesbø
Editura: Rao
An apariție: 2014
Număr pagini: 507
Alb-negru și viceversa
O carte cu un titlu inofensiv Omul de zăpadă de Jo Nesbø, dar cu un conținut care absoarbe toată lumina și bucuria reflectată de titlu. Ca-ntr-o imagine fotografică alb-negru, siliți fiind să privim mai întâi negativul ei, în care albul și negrul sunt inversate.
Altfel spus „pășim pe ape darwiene”, înaintăm amețiți prin civilizația noastră după ce am privit de sus, de pe piscurile pe care am așezat normele noastre morale, în jos, spre conduita noastră propriu-zisă. De unde atâta nevoie de sens etic ascendent când pentru noi dictează atâtea porniri, impulsuri primare și cine știe chiar o logică biologică? „Că suntem necredincioşi nu în pofida ruşinii, ci din pricina ei?”
Se confruntă pe parcursul cărții două puncte de vedere despre bine: unul crispat, îndârjit să schimbe și să controleze, iar altul care orbecăie după răspunsuri până când… Ar fi prea brusc ca să iasă de-a dreptul în lumină, pe un traseu întunecat, mai degrabă cu lumini și umbre. Așa că se obișnuiește cu orbecăiala, căutând mereu și mereu câte o pată luminoasă care să îl conducă spre lumina în creștere. Mai comod? Nicidecum. Poate doar mai eficient.
„— S-a măsurat activitatea cerebrală a boxerilor experimentaţi, zise el. Ştiai că intră în stare de inconştientă de câteva ori în cursul unei lupte? O fracţiune de secundă acum, o fracţiune de secundă mai încolo. Însă cumva reuşesc să rămână pe picioare. Ca şi cum corpul ar şti că e ceva temporar şi atunci preia controlul şi îi ţine întregi cât au ei nevoie ca să-şi revină în fire. Harry scoase o ţigară. Şi eu m-am pierdut de tot în căsuţa aia. Diferenţa e că după atâţia ani corpul meu ştie că va reveni controlul.”
„ Inspiră adânc şi începu să-şi pună ordine în gânduri, demontându-le ca să vadă dacă le poate asambla la loc. Reconstitui rapid întregul ansamblu, fără a forţa vreo idee. Căci ideile se aşezau singure în ordine. […]
Harry nu credea în inspiraţie, introspecţii divine sau telepatie. Însă credea în noroc. Nu în norocul cu care te naşti, ci în norocul sistematic pe care îl capeţi prin muncă îndelungată şi lansarea în jurul tău a unei plase cu ochiuri atât de fine, încât la un moment dat aveai şansa să-ţi pice în poală. Însă acesta nu era acel gen de noroc. Era doar o întâmplare. O întâmplare atipică.”
Omul de zăpadă, un laitmotiv blestemat pentru divizia Omucideri din Oslo
Când inspectorul Harry Hole de la divizia Omucideri a brigăzii centrale de poliție din Oslo a primit acasă, cu două luni în urmă, o scrisoare anonimă, gândul l-a dus către experiența sa profesională din trecut. Totodată un raport din prezent înaintat de colegul său, ofițerul Thomas Helle, din cadrul unității pentru persoane dispărute, îl fac să revină asupra acelei experiențe din trecut, dar mai ales asupra acelei scrisori pe care o ignorase. O femeie dispăruse de un an de acasă, iar poliția nu i-a putut da de urmă: „Nicio urmă de violenţă, nicio urmă a infractorului şi nicio urmă a victimei.” Părerea unei colege noi, Katrine Bratt, exprimă ceea ce el însuși gândește :
„— Praful s-a ales de ea”.
Harry Hole reprezenta un tip aparte de inspector în poliția norvegiană din Oslo. Tipul care își croise o carieră și o reputație ca în filme și tulbura apele liniștite din capitala Norvegiei prin simpla sa prezență „[…] n-am avut niciodată un criminal în serie în Norvegia. Niciodată. Tipii ăştia există în SUA, dar chiar şi acolo sunt mai obişnuiţi prin filme.”, după cum spunea colegul său, placidul Magnus Skarre.
Într-adevăr, ce îndepărtate păreau vremurile când inspectorul de poliție Harry Hole efectuase stagii de pregătire la FBI. În opinia colegilor săi acele stagii nu-i puteau fi de folos decât inspectorului, într-un fel pe care ei nu îl înțelegeau. Fără doar și poate, inspectorul lichidase un criminal în serie care operase în Australia, un anume Robin Toowoomba, poreclit Murri, dar cum s-ar fi dovedit această experiență utilă poliției din Norvegia, țară unde istoria criminalității nu consemnase un asemenea caz?
Revenind la scrisoarea primită de inspector recent, aceasta nu doar că îl pomenea pe Murri ci îl avertiza pe polițist că omul de zăpadă va mai lua o persoană la prima ninsoare. Divizia Omucideri nu are încotro, va trebui să-și schimbe atitudinea față de Harry Hole odată cu dispariția inexplicabilă a lui Birte Becker, mamă și soție care locuia în Hoff, Oslo. Nimic nu este atins în casa femeii doar că de la fereastră se poate vedea în grădină un om de zăpadă cu ochi și gură din pietre, ridicat de cineva, pesemne necunoscut, imediat după prima zăpadă din noiembrie 2004. Telefonul mobil al femeii este găsit în interiorul omului de zăpadă. În plus raportul bazat pe datele furnizate de unitatea pentru persoane dispărute și cercetările lui Magnus Skarre arăta câteva similitudini atipice între cazurile de dispariție. De obicei persoanele dispărute erau găsite, vii sau moarte, după doar câteva zile, în afara unor situații extreme, naufragii navale sau dezastre. În ceea ce privește aceste dispariții seriale, ele cuprind: „o listă cu femei dispărute, cu vârste cuprinse între douăzeci şi cinci şi cincizeci de ani, începând cu 1994 şi până astăzi. Femei care n-au mai fost descoperite în ultimii zece ani.”. În total, unsprezece femei au dispărut în zece ani.
Birte Becker nu mai apare. În schimb, ceea va conduce la consolidarea echipei de investigație formate în pripă și aprobate cu chiu cu vai de șeful inspectorului este o urmare sinistră a dispariției altei femei, la doar câteva zile. Aceasta locuia alături de șoțul și gemenele sale în pădurea Sollihogda, din apropierea capitalei. Tot în această pădure, nu departe de casa femeii, Harry Hole a găsit și rămășițe din ceea ce fusese odată trupul Sylviei Ottersen.
Nu mai era vorba nicidecum de o dispariție ci de un caz de omucidere, iar omul de zăpadă devenise de-acum pentru echipa de investigație un laitmotiv blestemat.
O carte tulburătoare
Omul de zăpadă de Jo Nesbø este o carte tulburătoare, în care suspansul de factură polițistă se întrepătrunde cu hățișul dilemelor etice și cu firele nevăzute ale unor realități biologice insurmontabile.
În privința suspansului, ceea ce mi-a țintuit cu orele ochii deasupra paginilor cărții și nu m-a lăsat să îi mai ridic până la final nu a fost neapărat extragerea ucigașului dintr-o listă restrânsă de suspecți. Nicidecum. Am știut tot timpul cine este criminalul și am știut că suspecții sunt doar suspecți. Dar nu am știut de ce, da și de ce, nu, adică cum aș putea demonstra toate aceste supoziții. Suspansul în această carte polițistă cred că se naște de fapt din ceea ce se petrece în mintea inspectorului Hole: senzații, ipoteze, probe, raționamente, demonstrații, conexiuni și revelații. Acest polițist nu este un deștept infailibil, uneori ni se pare de-a dreptul idiot, însă metodele sale sunt infailibile și experiența sa își spune cuvântul. Cu alte cuvinte nu face niciun moment pe deșteptul, poate cu o singură excepție care era cât pe ce să îl coste viața. Cu cât criminalul se perfecționează, din an în an este mai „bun”, devenind imbatabil, acesta simte nevoia să iasă din anonimat, să devină mai „bun”, să fie mai presus de cauza sa, să se împăuneze, cu alte cuvinte. În ceea ce îl privește pe Hole trecerea timpului, experiența profesională și experiența vieții îl face mai abil și mai modest, cauza lui trece mai presus de el. Și aici intervine diferența dintre el și criminal. Și este singura victorie a binelui asupra răului. Cea care face diferența.
„[…]Presupun că te concentrezi pe ceea ce ai. Aş zice că şi tu eşti destul de mândru de talentul tău de detectiv.
— Te referi la gena care prinde şobolani? La abilitatea înnăscută de a închide oameni cu boli mintale, probleme cu drogurile, intelect mult sub medie şi abuzuri din copilărie mult peste medie?
— Deci noi suntem doar nişte prinzători de şobolani?
— Da. Şi de aceea suntem atât de fericiţi atunci când ne cade în poală din senin un astfel de caz. E o şansă să mergem la vânătoare în stil mare, să împuşcăm un leu, un elefant sau un nenorocit de dinozaur.”
Cât despre dilemele etice pe care le ridică acest roman polițist provocarea cititorului este și mai mare. Ce ar trebui să alegem: epurarea răului, eliminarea lui din rădăcină sau cunoașterea unor realități impure, fără însă a le accepta ci mai degrabă a lupta ca acestea având speranța ca ele să fie depășite cândva? În cazul Omului de zăpadă epurarea răului, curățenia, purificarea înseamnă crimă și deci reversul binelui, răul însuși. Pe când „atitudinea nesănătoasă față de alcool” și „moralitatea îndoielnică” a inspectorului Hole, exercițiile sale fizice epuizante pentru a uita de toate acestea ne arată un exemplu atipic de bine, adică o luptă continuă pentru bine, cu doi pași înainte și doar unul înapoi.
„[…] Cu cât îmbătrânesc mai mult, cu atât tind mai mult să cred că răul e rău, indiferent că e vorba de boală psihică sau nu. Suntem cu toţii mai mult sau mai puţin dispuşi la acţiuni malefice, dar predispoziţia noastră nu ne poate exonera de fapte. Pentru numele lui Dumnezeu, cu toţii suferim de tulburări de personalitate. Şi acţiunile noastre sunt cele care ne definesc gradul de boală.”, comentează spre finalul cărții psihologul diviziei Omucideri, Stale Aune.
Dar nu mai insist. Dacă nu ați citit vă recomand să citiți neapărat această carte. Precizez că aș recomanda cartea celor peste optsprezece ani.
Să-l însoțim deci pe inspectorul Hole în lupta sa pentru bine și să ne folosim de cuvinte precum el se folosește de sensibilitatea și instictele sale. Un gest, un fapt, o probă, care nu-i scapă obsevației sale agere, echivalează pentru noi, cititorii, cu anumite cuvinte, detalii ale scriitorului Jo Nesbø, care răsună acut în mintea noastră și trezesc suspiciuni sau dimpotrivă atenționează asupra unor pericole și indicii. Nici scriitorul nu forțează suspansul din dorința de a șoca, ci asemeni personajului său principal lasă lucrurile să se întâmple de la sine.
Personaje feminine cu o viață dublă, nefericite, în esență, dar și o dublură feminină din același material dur ca al inspectorului inflamează contextul atroce din carte, dacă nu chiar îl generează moral. Dar peste toate un mesaj trist, dar adevărat, despre noi, civilizația noastră și consecințe care uneori pot fi înspăimântătoare. Revin cu câteva informații despre premiera filmului Omul de zăpadă (The Snowman), din 13 octombrie, în cinematografe. Pe curând!
