Titlul: Cele mai frumoase povești de H. C. Andersen
Autor: Hans Christian Andersen
Editura: Corint
An apariţie: 2015
Număr pagini: 224
De regulă, poveştile se bucură de un final fericit. Binele învinge răul, iar personajele principale au parte de o nuntă mare, de bucurie şi fericire. Povestea „Pantofii roşii” (publicată în anul 1845) de Hans Christian Andersen se încheie într-o notă de fericire, înţeleasă într-o altă cheie.
Opera ne prezintă soarta grea a unei copile pe nume Karen; vara mergea desculţă, iar iarna purta o pereche de saboţi grei şi uzaţi. O bătrână de meserie cizmăriţă îşi face milă de micuţă şi-i oferă o pereche de încălţări din pânză roşie.
În ziua morţii mamei sale, o bătrână o zăreşte pe copilă şi decide s-o adopte, astfel micuţa are parte de haine curate şi frumoase şi de şansa de a învăţa să citească şi să coasă.
Timpul şi-a urmat cursul iar Karen a crescut, făcându-se de o frumuseţe rară. Acum, avea tot ce-şi putea dori, iar în curând urma să primească o nouă pereche de pantofi. În prăvălia cizmarului se afla o pereche de pantofi roşii. Aceştia fuseseră destinaţi unei fete de conte însă din păcate nu i se potriviseră. Ghinionul unora, norocul altora, aşa că lui Karen pantofii i se potriviră de minune.
Într-o duminică tânăra, împreună cu o bătrânică luară parte la o adunare a credincioşilor. Deşi pantofii roşii nu erau o alegere bună pentru acel sfânt eveniment, ea nu ţinu cont de absolut nimic aşa că-i încălţă. Cu toţii se minunau de pantofii fetei, iar aceasta a stat numai cu gândul la încălţări, uitând de cântece ori de rugăciuni.
La puţin timp după aceasta, un bal s-a anunţat în ţinut, bal la care şi Karen a fost invitată. Luându-şi pantofii roşii, copila a plecat la distracţie. Se duse la bal şi începu să joace. Dar pantofii n-o lăsau să facă ceea ce vroia. Când ea dorea să pornească la dreapta, ei o duceau în stânga. Când vroia să urce la etaj, ei o coborau, ba chiar o obligau să pornească, dansând, pe străzi.
Tot dansând, picioarele o purtară în pădurea întunecoasă. Aici, un chip omenesc îi apăru. Era chipul ostaşului bătrân cu barba roşie care tot îi spunea: Iată ce pantofi de dans frumoşi!.
Speriată Karen a încercat să se descalţe, dar în zadar, pantofii se lipiseră de picioare. Aşa că a fost obligată să danseze încontinuu. Chiar şi la moartea mamei sale adoptive, Karen nu a putut sta locului. Dansul a purtat-o pe aceasta până la casa călăului pe care l-a rugat să-i taie picioarele ca să se poată opri din dans. Pantofii au continuat să danseze, însă copila se simţea mult mai liberă căci îi rostise călăului păcatele sale. Acesta îi oferi la schimb o pereche de picioare din lemn şi cârje.
Pantofii roşii o îndreptaseră pe Karen spre păcat, rătăcindu-se astfel de cele sfinte. În cele din urmă copila şi-a dat seama de greşelile făcute şi a început să se căiască.
Finalul operei este unul trist, eroina porneşte pe drumul fără de întoarcere. Inima ei se umplu de atâta lumină, pace şi bucurie încât plesni. Sufletul ei se ridică la cer pe o rază de soare, şi nimeni dintre cei de faţă nu întreabă nimic de pantofii roşii.
